Urma – 13 februarie, Irish & Music Pub, Cluj

Am ascultat prima dată Urma în 2004, pe la sfârşit, când cineva (chiar nu mai reuşesc să îmi aduc aminte cine) îmi trimisese Buy Me With a Coffee şi Afterall.

La prima audiţie nu mi-o venit să cred că îi trupă românească. Am început să îi ascult tot mai mult. Nomad Rhymes era unul din cele mai rulate albume prin playlisturile mele.

În 2005 i-am ratat prima dată live. Cântau a doua zi la Stufstock, dar cum se anunţa ploaie, eu am dezertat pe la prânz în Constanţa. Nu-mi pare foarte rău, pentru că am câştigat unu din cei mai buni prieteni 🙂

Am aşteptat cu sufletul la gura lansarea Anger as a Gift-ului, şi concertul de lansare din Pub, Cluj. Era unul din primele concerte live la care mergeam în Cluj, şi o rămas până acum unu din cele mai faine concerte cu o trupă de la noi.  Ţin minte că o cântat mult, şi aveau public foarte fain, care le ştia muzica bucăţică cu bucăţică. Am ieşit de la concertu ăla cu un zâmbet larg pe faţă şi cd-ul în geantă.

Când o anunţat că se despart mi-o fost ciudă: că nu o să mai existe o trupă faină, că i-am văzut o singură dată live, că 2 albume nu e suficient.

A urmat apoi Trend Off-ul, de care îmi pierdusem orice speranţă că mai iese. Deşi un album frumos, nu o avut – pentru mine – familiaritatea şi căldura precedentelor 2. Poate şi pentru că ştiam că piesele alea nu o să le aud live. Am aflat apoi că Urma o ieşit din comă. Am fost sceptică, mai ales pentru că prietenii care îi văzuseră live, în noua formulă, erau la poluri opuse: fie că Urma nu mai e nici măcar o urmă a vechii trupe; fie că sună foarte bine în continuare.

Terminus mi-o plăcut de la prima audiţie, aşa că am zis că trebuie să-i văd eu live să mă conving cine are dreptate.

Concertul:

Sâmbătă am fost acolo, în Irish & Music Pub să văd deci cum e Urma vindecată. Pubul o fost plin, prea multe nu am văzut pe scenă – deh, e cam greu de la 1.60m, şi să mă înghesui în faţă nu am vrut, pentru că sunetul o fost excelent, oriunde am stat – dar mi-o plăcut foarte mult ce am auzit.

O cântat cam puţin piese vechi, dar la asta mă aşteptam, şi ele în variantă reorchestrată care sună la fel de bine. Voceal lui Catrinel o completează foarte bine pe cea a lui Mani, iar intrumentele par să se înţeleagă perfect. La Buy Me With a Coffee m-o cam cuprins nostalgia, dar o glumă bună de-a lui frate-mio m-o scos repede din ea „(ar trebui să cânte de-acuma You can buy me with a coffee, I’m so hip)”

Mi-o plăcut foarte mult că o cântat Terminus de 2 ori. Piesa asta mă face să aştept cu nerăbdare Lost. End. Found-ul.

În concluzie, Urma live sună la fel de bine cum îmi aminteam. La concertele lor e aceeaşi căldură şi familiaritate, şi chiar dacă îmi plăcea foarte mult formula veche, nu mă plâng nici de cea nouă.

Aşa că haideţi cu albumul ăla nou, oameni buni!

Grimus, lansare Panikon – 6 dec, Irish & Music Pub, Cluj

Tot încerc să îmi amintesc când am fost să îi văd prima oară pe Grimus live. Îs sigură că e din vina lui Floppy dar nu mai ştiu când şi unde s-o întâmplat. Cert e că de atunci i-am tot văzut live, şi de fiecare dată sună tot mai bine. Da, ştiu că am mai spus-o, şi probabil o să o spun de fiecare dată, atâta timp cât afirmaţia se menţine adevărată. E foarte mişto să vezi cum nişte oameni devin din ce în ce mai buni. Şi-mi place că pot să-mi aduc aminte de anumite chestii care nu o mers tocmai bine în trecut şi care chiar pot să zic că o dispărut de tot acuma.

De la concertul anterior, de când am aflat data lansării Panikon-ului, am stat cuminte şi am aşteptat. Am ascultat albumul de la cap la coadă şi invers, pe sărite şi după starea de spirit, în playlisturi şi mai ales pe iPod. La un moment dat am început să mă întreb serios de ce naiba îmi tot schimb muzica prin el din moment ce aproape o lună am asculat doar Panikon-ul. Găseam piese să se potrivească oricărei activităţi cu căştile în urechi – un drum de 3 ore cu autocarul – un mers la plimbare până în centru, prin parcul central, obişnuitele drumuri pe mijloacele de transport în comun clujene. Piticii-mi de pe creier mi-o fredonat Backseat Driver în cap vreo souă săptămâni. Şi nu, Floppy, tot nu o ameţit de la atâta round and round and round :P. Aşa se face că am ajuns să îl învăţat cap coadă până sâmbăta trecută.

Cu aşteptările mari şi cu nerabdarea-mi tipică atunci când chiar aştept un concert am mers spre Pub. The Marker, trupa care o câştigat Global Battle of the Bands-ul de anul ăsta de la noi m-o lăsat total rece. Instrumental nu mi s-o părut că sună rău, dar vocea nu mi-o plăcut deloc nici ca timbru, nici cum s-o auzit (şi aici nu au nici o scuză pentru că Grimuşii s-o auzit foarte bine).
Cei 1.59m ai mei m-o făcut să mă duc până în primul rând când o început Grimus, mai ales că o fost un concert care chiar voiam să îl văd. Şi am avut ce vedea!
Băieţii au cântat întreg albumul pe care îl lansau – Panikon – plus coveruri şi piese noi. Muzical, cele mai mişto momente ale serii în opinia mea o fost coverul acustic (Vali la chitară şi Bogdan la voce) la The Rip-ul Portishead-zilor şi noua piesă Fingerprints care m-o lăsat cu gura căscată din orice perspectivă: muzică, versuri, şi o altă voce, care până acum o stat ascunsă şi mă tot întreb de ce?! – vocea lui Vali, responsabilul cu chitara ritmică.

Ca la orice concert Grimus la care am fost până acuma – şi cred că s-o adunat undeva în jurul a 10 – o fost diferite artificii, de la sensul literar al cuvântului la cel figurat. Mi-o plăcut deosebit de mult the soap bubbles. I’m a sucker for them. Aşa îmi trebuia şi mie o jucărioară din aia cum îmi lua mama când eram mică, să pot face baloane când ajung acasă (să le dau drumu în sus de la etajul 6) – probabil dacă o aveam suflam baloane înspre ei, pe scenă, să vadă ce mişto e :D. Cum liveurile în general îs o chestie imprevizibilă şi se poate întâmpla orice, pe In a Glimpse li s-o stricat una din stupizele pentru public. Ceea ce bănuiesc că era un soi de pocnitoare cu confetti o fost foarte încăpăţânată şi o eşuat în a se lăsa deschisă vreo 3 This could be spectacular…-uri la rând. Aşa că până la urmă o renunţat de tot la idee şi chestiuţa aia o ajuns să fie călcată – de fapt sărită – în picioare.

Balonaşele, artificiile, portavocea, luminile roşu-verde-albastru, girofarul, efectul de blitz, scena fain aranjată pentru eveniment dar MAI ALES băieţii care au cântat fără să le observ vreo scăpare instrumentală sau vocală (cel puţin la nivelul la care percep eu chestiile de genul ăsta) au făcut din lansarea Panikon cea mai mişto cânare a unei trup româneşti la care am fost până acuma.

Mi s-o confirmat un lucru: nu îi suficient să cânţi bine dacă nu mai faci ceva pentru public. Cel puţin nu într-un concert live. Pentru ceva static şi impersonal nu merită să mă deplasez să văd trupa la faţa locului, pot să ascult albumul acasă. O trupă trebuie să interacţioneze cu publicul. Şi cine are nevoie de îmbunătăţiri la capitolul ăsta – şi slavă domnului sunt destule trupe care au ce lucra – ar putea învăţa câte ceva de la Grimus.

Aşa că sâmbătă am plecat din Pub cu un zâmbet mare pe buze, cu un sentiment foarte mişto, ala care numai un concert reuşit mi-l poate da, şi cu albumul românesc al anului – părerea asta o să o dezvolt cu altă ocazie – în geantă. Aşa am aflat că responsabil pentru muzica şi versurile Panikon-ului este Vali Rauca (omul cu chitara ritmică). Dacă aş purta/avea o pălărie, mi-aş scoate-o în faţa lui. Felicitări!

Nu-mi rămâne decât să le urez băieţilor succes şi la cât mai multe albume şi concerte din ce în ce mai bune 😉 Sper că o să cânte iar, cât de curând, în Cluj.

Din păcate n-am poze. Dacă găsesc pe undeva pe www revin cu link.