Tag Archives: grimus

You’re going to change your ways

Am fost aseară la Grimus. Da, din nou, pentru a 9-a oară cred. Şi-a fost primul lor unplugged cap-coadă, şi-au mai scos instrumentele din priză (din câte am văzut eu) pe la vreo două concerte (în Lăptărie şi în Fabrica) dar numai pentru primele 5 piese, să zic. A mai fost evenimentul de la Odeon când cu venirea lui Rushdie, dar aproape că nu se pune ţinând cont de contextul diferit, de locaţie & public şi de prestaţia scurtă totuşi, nu chiar un concert. Ah, şi au mai putut fi ascultaţi pe profm, cred că era în cadrul unei serii de sesiuni live în studio. Concertul de-aseară e de asemenea în cadrul mai larg al unor sesiuni acustice în Control (chilipir: 20 ron intrarea cu o bere inclusă în bilet): au cântat/vor cânta Luna Amară (7 mai), Coma (27 mai), Byron (10 iunie), îmi place mie iniţiativa asta. Nu-i Controlul tocmai casa mea, dar tot respectul&admiraţia pentru câte concerte fac, pentru câtă muzică pun, pentru câţi oameni încap acolo.
Toate bune şi frumoase, hai c-am contextualizat.

Le-a ieşit FoARtE bINE. S-au îmbrăcat asortat în haine de „scheleţi” (mă rog, rockstaruri, ce să le faci), dar au stat cuminţi pe scaune, mai puţin Dabija-Bogdan-solistul care a bătut şi în tobe, a mers şi la clape, s-a uitat şi pe versuri la nevoie. Să fi fost vreo 3 sau 4 piese de pe Panikon, restul piese noi şi coveruri (nu pun setlistul din răutate, se mizează, se pare, pe ideea că „cine recunoaşte, recunoaşte”). Tre’ să ţinem cont ca de obicei că nu toate ale lor pot fi adaptate pentru acustic, plus că poate nu au suficiente adaptabile cât să ţină un concert. Mi s-a părut că au cântat mult oricum. M-am bucurat să aud mai multe piese noi în şir, mai ales că în ultima vreme nu am mai fost aşa de mulţumită de playlisturile de concert (cu excepţia celui din Fabrica, în martie parcă). Cumva inconsistente sau nepotrivite sau nu tocmai bine gândite. Mă îngrijorează un pic problema asta pentru că îmi amintesc ce mi s-a întâmplat cu Kumm: mă tot duceam la concertele lor şi mi se păreau tot aşa, ’tari distractive minunate energizante’; şi ei veneau des, iar la un moment dat a început să mi se pară că DE FAPT se tot repetă şi că ascult aceleaşi piese cântate în altă ordine – asta era perioada când mai băgau Beauty Queen ca teaser pentru noul album. Şi m-am oprit. Nu m-am mai dus. Am aşteptat lansarea de album, pe care l-am ascultat bineînţeles dinainte de-acasă. Nu mi-a plăcut şi n-a mai fost nevoie să mă duc. VREODATĂ.

Cam asta o să fac şi cu Grimus numai că de la ei chiar am speranţe (şi aşteptări) mari pentru noul album. Aşadar intru în pauză după un concert foarte bun şi variat, neaşteptat şi care ne-a ţinut cu sufletul la gură. Publicul a fost grozav, nu foarte mulţi, dar s-a creat o atmosferă prielnică, multe aprecieri, multe aplauze, un acustic gălăgios ca să zic aşa (Danny de la Anathema ar fi ieşit de pe scenă dacă ar fi văzut asemenea barbarisme în timpul unui unplugged de-al lui, haha, maniacu’). Au cam tot ce le trebuie băieţii, iar nemulţumiri ca astea probabil numai eu pot să le am, dar ţin să le spun: setlisturile alea sunt de-o importanţă crucială, prin ele controlezi publicul cel mai uşor şi cel mai sigur, cu planul făcut de-acasă; concertele prea dese striiică – saturează publicul, agasează mai ales dacă nu aduci ceva nou şi diferit (substanţial), plus că dacă sunt chiar săptămânale deja ceva nu e în ordine sau e în dezordine, cu consecinţe de felul banalizare, vulgarizare, popularizare (care sună aşa grav&excesiv pentru că se termină cu „zare”).
Şi încă ceva, părinteşte o spun: cea mai mare GAFĂ pe care o face Grimus e în atitudinea faţă de cover-uri. Cântă piese care nu le aparţin şi nu menţionează, fac asta de la o vreme încoace şi a ajuns să mă supere foarte tare. Sunt mulţi în public care nu recunosc, nici eu nu ştiu întotdeauna ce piesă anume e, dar pot să-mi dau seama că nu e a lor. Nu e bine deloc. Se creează false impresii, oamenii sunt confuzi, ’ce trupă e asta care cântă şi de-ale lor şi de-ale altora’, amalgamat şi nediferenţiat, de parcă au acces nelimitat la repertoriul universal şi orice afinitate cu o trupă le dă drepturi de autor. Corect şi elegant ar fi totuşi să indice sursele. Măcar (o să sune condescendento-pretenţios, iertare) din respect pentru cine le-a compus şi din consideraţie pentru auditoriu – să facem deci puţină educaţie muzicală – cine ştie poate plec acasă, caut Bullets şi mă pun pe ascultat Controlling Crowds. PLUS că aplauzele alea pe care le primesc după un cover sunt pentru cu totul alte lucruri decât aplauzele de după Fingerprints. Evit să mai intru în alte detalii că aş putea să teoretizez receptarea şi n-are rost.

De reţinut că a fost frumos aseară. Chiar da, felicitări. Şi mă bucur că am putut fi acolo. Şi chiar şi când nu mi-a plăcut setlistul, de reţinut că toate au fost concerte faine – variaţiile sunt inerente, dar sunt vizibile numai pentru cine merge constant; mă rog sunt multe de spus şi toate astea nu schimbă faptul că Grimus e, pentru mine desigur, o trupă (F) bună, dar în care m-am obişnuit să văd mai mult potenţialul, să aştept următorul act. Cred că sofisticarea instrumentalului post-rock minunat şi cântatul cu două voci sunt cea mai bună carte a lor. Sper să joace pe ea.
Am ţinut să clarific unele chestiuni însă. Doar suntem oameni serioşi, nu. Mai ales eu.

Reclame

Coke Live Peninsula, duminică – 26 iulie 2009

E ciudat cum organismu simte când se apropie praguri. M-am trezit cu senzaţia permanentă că se termină. Deşi mai era o seară plină – mai ales pentru că vroiam să văd foarte multe chestii – deja simţeam că Peninsula e pe terminate. Am mers la cafea, care  de pe la 10 s-o întins până aproape la 3. Cafea, poveşti, cola, poveşti, ceva de mâncare, poveşti. Pe la 3 am spus pa oamenilor în trecere, am mers să văd ce fac ai mei, şi m-am dus la un somn de frumuseţe, mai ales că în sfârşit era mai răcoare afară (vânt, nori, numa suportabil de stat în cort). După aproape 2 ore eram fresh, şi nerăbdătoare să mă duc la concerte.

Viţa de Vie

Acu 1000 de ani [zău ca aşa simt uneori], Viţa de Vie o avut un an când o venit de 4 ori în Baia Mare. Aveau o prezenţă scenică excelentă, aşa că am fost la fiecare din ele. Aia se întâmpla când eram a9a/a10a. Nici nu ştiu dacă i-am mai văzut de atunci. De ascultat, mai rar, şi atunci, chestiile vechi. Întâmplarea face că eu venisem la Peninsula exact cu oamenii cu care am fost la concertele alea. Deci o fost musai musai. N-am ajuns chiar la început, cred că am pierdut vreo 2 piese.

Uitasem că Fenomental-ul o fost lansat în ’99. deci se aniversează 10 ani. Mi-am dat seama în faţa scenei, când am zărit bannerul şi am auzit piesele alea vechi şi mişto.

Pentru o ora am avut iar 16 ani. Am cântat şi am sărit cu VdV. Like I used to. O fost multă lume, chiar şi ei s-o mirat (da, nu se aşteptau să vină atâta lume de la 18 în faţa scenei mari, în soare – ce-i drept, nu foarte puternic de data asta). Da le-o ieşit foarte bine. Setlistu ăla plin de piese vechi mi-o plăcut tare mult. Mai ales că o cântat Ţine minte, care îmi place mult, şi nu o mai auzisem live 🙂

Timpuri Noi

Imediat cum o terminat Vdv, am fugit la Coke Terrace să îi văd pe Timpuri Noi. Oamenii ăştia mi-s super simpatici de prin a 12a, când mi s-o dat să ascult unpluggedu şi mi-o căzut cu tronc. I-am mai văzut pe scenă prin 2006 când mi-o plăcut teribil de tare de Artanu şi figurile lui.

Cu nepăsarea şi mutrele obişnuite pe Artanu, chefu şi energia lui Iliescu, un public foarte mişto, şi un setlist pe măsură, am consumat cam o oră de Timpuri Noi.

Am auzit Vecina, TanţaLuca, La Stere, Hitul, Mistreţul, şi mai multe ce nu mi le mai aduc aminte. Oamenii din jur, după cum mă şi aşteptam, dansau şi cântau cât îi ţinea corpu. Am plecat pe Adelin, care părea să fie ultima piesă. Pe mine mă aştepta altă scenă.

Grimus

Nope, n-am fost la Freestylers. Din 2 mari motive. În primu rând că nu prea i-am ascultat, deci nu tare ştiu cu ce se mănâncă; iar apoi, pentru că erau Grimus la Ursus Party Tent. Şi cred că aţi putut vedea deja că am o slăbiciune aparte pentru băieţii ăştia.

Faptu că nu am mai fost la un concert de-al lor de la lansarea din Cluj din 6 decembrie m-o făcut doar să aştept mai tare momentul în care urcă pe scenă, îşi iau instrumentele, şi dau tot ce au ei mai bun.

Exact aşa o şi fost. O sunat excelent. Am retrăit piesele vechi, am stat mică şi am ascultat piesele noi. Dacă pentru Panikon am făcut o obsesie măricică, zău că nu ştiu ce o să se întâmple la albumul numărul doi. Pentru că din ce am auzit, piesele noi, sunt una mai mişto ca celaltă. Un mare plus pentru Vali care iese din spate tot mai mult şi îşi foloseşte vocea, mai ales că are ce 🙂

Excelen momentul când s-o hotărât să cânte In a Glimpse dar nu prea o mai putut de public 🙂 Fingerprints mi-o dat la fel de mulţi fiori ca atunci când am auzit-o prima dată…şi de fiecare dată de atunci.

Vroiam să văd măcar puţin din Haydamaky, dar din cauza a nu ştiu ce probleme ale ucrainienilor, s-o modificat programul şi o cântat în paralel cu Prodigy. Aşa că am luat-o spre scena mare, unde se desfăşurau Tankcsapda. Muzical, atât instrumental cât şi liric (nu înţeleg o iotă de maghiară), nu mi-o zis nimic trupa asta, da nu am putut să nu remarc cât de multă lume era la ei la concert şi cum cântau toţi vers cu vers. Eu nu am văzut nici o trupă de la noi cu un aşa public. Din păcate.

The Prodigy

Chiar înainte să înceapă Prodigy, am ajuns, habar nu am cum, în rândul al doilea. Well, după prima jumătate de piesă, înţelegeam scrisu de pe unu din laptopuri Take me to the hospital. Am ieşit cum am putut mai repede din mulţime, şi m-am dus în spate de tot, unde aveam loc să mă manifest şi să mă bucur de concert, şi mai şi vedeam pe scenă. Erau cam mici băieţii, ce-i drept.

Evident, s-o lăsat cu sărituri, dansuri, pogo, şi alte manifestări de genu, dar cum am zis mai sus, eu am stat departe de ele. Îs deosebiţi pe scenă. Reuşesc să bage publicul într-un soi de transă şi să îi dirijeze cum vor, convocându-i din când în când: Where are my Romanian warriors? My Prodigy Worriors?

O fost scurt (dar asta ştiam deja de pe net, că mai mult de o oră şi ceva nu bagă) şi intens.  Exact ca o ploaie dinaia de vară care vine cu stropi mari, te udă tot, şi pleacă la fel de repede. Dar îi simţi efectu, că te-ai răcorit. O cântat piese una şi una. Nu puteai să stai locului, nici măcar cât să-ţi tragi sufletu.

Goldie  feat. MC Justyce

Mi l-am tras după, în timp ce îşi făcea Goldie feat. MC Justyce setu. Nu prea ştiu eu să apreciez djii de dnb, dar o sunat foarte ok, şi o făcut chestii interesante pe scenă. Oamenii din jur erau super entuziasmaţi de ce se întâmplă.

Pe la jumătatea setului am luat-o spre Freedom Arena ca să văd, de curiozitate bucată de Blank & Jones, dar m-am întâlnit cu oameni pe drum, m-am întins la poveşti, şi m-am oprit din ele doar când mi-am dat seama că nemţii îşi terminase deja setu.

Şuie Paparude

Şuie îs una din trupele de la noi care deşi ştiu că nu îs mare lucru, îmi plac. Nu cred că i-aş asculta foarte mult acasă – nici nu o fac, de altfel – dar în baruri, cârciumi şi la chefuri merg tare bine. Am dansat două ore şi ceva, pe piese vechi şi foarte noi. Oamenii ăştia chiar ştiu să anime publicul. O fost foarte fain, da pe la 5 fără, când o terminat, eram epuizată.

Tragem linie şi adunăm

Pe drumu spre cort mi-am dat seama că e gata. Asta o fost. Îmi venea atunci să îmi strâng lucrurile şi să plec spre casă. M-am pus şi am dormit în schimb. Pe la 9, când m-am trezit, jumătate de lume deja plecase. Restu,  îşi aduna lucrurile. Am început şi noi, şi pe la vreo 11 deja ieşam din Tîrgu Mureş.

Concluzii?!

  • sunet excelent, la toate scenele
  • preţuri [mai mult decât, o zis bucureştenii] decente
  • oameni mişto, calmi, nepăsători şi toleranţi peste tot
  • toate trupele care am vrut să le văd o fost cel puţin la fel de faine cum mă aşteptam
  • nu mi s-o furat nimic. nici celor din jur
  • o fost 4 zile cu oameni faini şi dragi

Sper că la anu să se mai mărească. Să fie mai multe trupe mişto, mai multă lume, şi organizare cel puţin la fel de faină, că locul e perfect pentru aşa ceva.

Cam asta e. Ce tot scriu eu pe aici de când m-am întors nu e cronică şi nu e deloc obiectivă. Am trăit doar 4 zile foarte mişto şi am vrut să le împart cu cine are răbdare şi chef să citească. În cel mai subiectiv mod posibil 🙂



the Grimus fingerprint

Printre multele lucruri pe care nu le ştiu pe lumea asta se numără şi acel “nu ştiu” ce ţine de Grimus: nu ştiu de ce nu am scris până acum de concertele lor – că doar mă duc, îmi plac atât de mult, iar după ce l-am văzut pe primul mi-am zis că data viitoare îmi aduc toţi prietenii. Aseară au cântat în Lăptăria-mică-ce-n-a-părut-nicicând-atât-de-mică, dar nu pentru că ar fi dat pe-afară de oameni, ci pentru că mă simţeam prea aproape de scenă, prea aproape de instrumentele lor înghesuite, de fire, cabluri şi alte artificii. Dar e doar o impresie. Ca toate concertele în Lăptăria-istorică-dar-cu-obiceiuri-imbecile s-a început puţin după ora 23 (da, Dan, da, ştiu, ai avut dreptate), cu o binecunoscută pauză fics la jumătate. When in Rome…

N-a fost multă lume, parcă alte feţe însă decât în B52 dintr-o duminică trecută de curând – mai mult loc acolo, mai sus tavanul, mai bine încadraţi ei pe o scenă adecvat delimitată, mai bun şi sunetul, dar n-am auzit pe nimeni plângându-se. Oamenii cântă bine indiferent de [insert problem here] şi n-ai cum să rezişti şi să stai acasă când ştii că se cântă piese noi – n-ai încotro, trebuie să mergi să-i vezi. De data asta chiar am făcut o poză playlist-ului că data trecută m-am fofilat şi bineînţeles că l-am reconstituit apoi cu goluri, lipsuri şi pauze – ah, eu şi memoria mea păguboasă. Doar două piese au lipsit de pe album, dar în locul lor: Attracted, Fractured, Requiem, Satellites, Silence, Fingerprints.

dsc005442

Îmi place Fractured, fost-am încântată din B52 de ea, în general lucrurile tind să devină foarte interesante când trece şi Vali la voce. Toată lauda şi stima însă pentru Bogdan de la care de cele mai multe ori nu îmi pot lua privirea, face o treabă aşa de bună. Nu pot conteni cu afirmaţiile astea de ridicare în slăvi, dar simt că trebuie să compensez pentru dăţile în care nu am consemnat nimic. Deranjant în Lăptărie a fost că fiind atât de aproape nici măcar nu îi puteam cuprinde pe toţi cu privirea odată, după cum şi vocalul se plângea că îl doare gâtul tot sucindu-se să îi vadă şi pe cei din stânga, şi pe cei din dreapta: cum zicea solistul de la Stillwater (Almost Famous): “You know what I do? I connect. I get people off. I look for the guy who isn’t getting off, and I make him get off”. Hehe, fără glumă, chiar îi reuşeşte asta, cel puţin pentru mine funcţionează.

Satellites a fost revelaţia serii – minunat cântec, cu Vali şi Bogdan cântând simultan, zău că am stat locului: For a minute there, I lost myself. Bine că s-au întors la bis şi l-au reluat ca să mă pot bucura pe îndelete. Pauza de la jumătate nush dacă ne-a prins nouă bine sau lor, cert e că toată lumea avea mai mult chef după – dar e greu să fii exploziv în Lăptăria-îngustă, am înregistrat mai multă activitate în zona aparatului locomotor însă. Ei da, şi au cântat piesă după piesă şi reuşesc cumva să te captiveze într-atât că singurul lucru care îmi mai trece prin minte e: “şi să vezi că acum o să se şi termine, aşa repede”. Nu ştiu dacă sunt eu mai contemplativă de felul meu sau dacă alte trupe sunt plictisitoare pe alocuri, dar, câteodată, la concerte, mă mai fură gândurile şi discursul interior – la Grimus nu mi s-a întâmplat niciodată până acum, fie ea restriştea cât de tristă :).

Fac lucruri mici şi de efect, hai acum, cine nu s-a uitat măcar o dată cu subînţeles şi curiozitate către valiza aia?, au jucării de băeţi – megafon şi girofar, şi dada, chestiunea aia care scoate flash-uri de lumină albă – foarte tare, şi ocazional un basist stând cuminte pe o boxă. Dar cel mai tare lucru pe care mi se pare că îl pot face e să cânte Fingerprints, vai tu, Maria, da, ce piesă! Are o atmosferă intraductibilă (scrisesem “atomsferă” prima dată şi parcă nu suna rău în context), îmi vine să vorbesc despre ea numai în exclamaţii – du-te la un Grimus, fra, numai ca să asculţi piesa asta.

Aplauze, aplauze, mulţumim pentru bis, ultima imagine care mi-a rămas în minte: un nenea harnic care strângea instrumentele şi trăgea de cabluri a atins din greşeală dispozitivul de produs flash-uri:
şi s-a făcut lumină – albă şi violentă ca mai toate formele de nebunie.


Music Alliance Pact :: Martie 2009

Music Alliance Pact revine in martie cu inca doua bloguri France – SoundNation si Denmark – All Scandinavian, cu un nou logo si cu Grimus – Backseat Driver, piesa acestei luni.

AMERICA: I Guess I’m Floating
ViernesGlacial Change Of Pace
Viernes are an electronic rock duo from Florida who’ve managed to capture a thrilling loud/quiet/loud aesthetic akin to Grizzly Bear. Glacial Change Of Pace – a MAP exclusive – brings together hard-hitting psychedelia with gorgeously subdued lulls, and vice-versa, in a seamless display of sonic movements and emotions. Look out for their debut album Sinister Devices in the near future.

ARGENTINA: Zonaindie
Lola Arias & Ulises ContiTe Voy A Vencer Por Knock-out
Lola Arias is a writer, stage director, actress and singer. Ulises Conti is a composer, producer and multi-instrumentalist musician. They started working together in 2003, making music for several theater plays. This wonderful pop-rock love song is from their debut album, El Amor Es Un Francotirador, which comprises the original music from a play with the same name that was directed by Lola and Alejo Moguillansky. The translated title of the song here is “I’m going to beat you by knockout”.

AUSTRALIA: Who The Bloody Hell Are They?
Leader CheetahBloodlines
Festival State four-piece Leader Cheetah are the less manic, more soulfully melodic reincarnation of now-defunct Pharaohs. Their music is layered folk-rock twang meets brooding pop – think Neil Young’s moody younger brother in stormy weather. Bloodlines reminds me of Interpol circa the jangling guitar, tonal shift glory days of Turn On The Bright Lights. The vocals of singer Dan Crannitch are mind-addlingly beautiful and dark, especially when met with the surge of harmonies in the chorus. Leader Cheetah’s debut album The Sunspot Letters is out now on Spunk Records.

BRAZIL:Meio Desligado
Black Drawing ChalksBig Deal
Any fan of Turbonegro, Queens Of The Stone Age and others bands who make dirty and fast rock’n’roll will love Black Drawing Chalks. Describing their sound as “music to drink and fuck to”, they come from Goiânia Rock City and have one of the most incredible shows I’ve seen on the Brazilian underground.

CANADA:I(Heart)Music
Amos The TransparentLemons, aka (BigFishLittlePond)
Ottawa may be Canada’s capital but it hasn’t produced much in the way of great Canadian music. Amos The Transparent are the exception to this rule. Their debut, Everything I’ve Forgotten To Forget, featured contributions from members of Stars and Broken Social Scene, and sounded like those two other bands. Lemons, aka (BigFishLittlePond) is taken from their about-to-be-released follow-up EP and finds the band inhabiting similarly stunning territory.

CHILE: Super 45
VapourboatFull Trains Of Dead People
Vapourboat is the Scottish project of Chilean-born Nico Carcavilla. His songs are composed entirely in his bedroom, inspired by the genius of Otis Redding. Perhaps it is this influence which makes Carcavilla sing like a man who has lived it all, when he is actually just starting. Being only 14, his songs incorporate instruments such as ukuleles, accordions, guitars and keyboards, and the Neutral Milk Hotel-esque arrangements end up developing into sad, long walks that owe their intensity to Beirut.

DENMARK: All Scandinavian
KellermenschAll Time Low
Their name is inspired by Fjodor Dostojevski’s novel Notes From Underground, they’re heavily influenced by the German expressionist movement Die Brücke and the Esbjerg-based Danes are musically related to both Tom Waits and metal acts like Tool. Their eponymous debut album is stunningly original and a massive contribution to the already vibrant Danish rock and metal scenes.

ENGLAND: The Daily Growl
BlacklandsCome Sad Light Of Dawn
This month we return to folkiness, mainly because if I don’t cover Blacklands soon, main man Al Murphy will have moved to New York and his music will no longer be ‘England’ for MAP. It’s lovely sepia-tinged fireside acoustic pickings. Come Sad Light Of Dawn is a gorgeous song, conceived in Berlin, executed in a cottage on a desolate Yorkshire moor. You may be able to tell.

FRANCE: SoundNation
SliimyTrust Me
Sliimy may be best known for his cover of Britney Spears’ Womanizer but the 20-year-old is a talented artist in his own right, with his high-pitched vocals and pop sensibility reminiscent of Mika.

GERMANY: Blogpartei
Five! Fast!! Hits!!!Keep My Name Out Your Mouth
Five! Fast!! Hits!!! have been an institution in Munich for years. No month without at least one gig, until now. Singer Raffi is moving to London while Amadeus, the true head of the band, will pay attention to his other projects such as Elektrik Kezy Mezy. Their melodic, hectic, eclectic and energetic shows will be missed.

ICELAND: I Love Icelandic Music
Ólafur ArnaldsHimininn Er Að Hrynja, En Stjörnurnar Fara þér Vel
Ólafur Arnalds is a talented 21-year-old musician, part of the new generation of classical composers. He hails from the suburban town of Mosfellsbær, just outside Reykjavík. He has toured extensively around Europe and North America with a live string quartet and last summer he supported Sigur Rós on some European shows. The song here – translated as “The sky is falling but the stars look good with your dress” – is on his Variations Of Static EP which shows off his crackling electronics and sounds.

IRELAND: Nialler9
David KittMove It On
The opening track from Kittser’s sixth album The Nightsaver displays the same solid thread of songwriting and homemade invention he has always been able to produce regardless of the style inherent within thanks to his distinctive voice and ear for a tune. The album, which was recorded at the top of a winding staircase somewhere along Dublin’s Grand Canal, may turn out to be his best yet.

ITALY: Polaroid
Death In Donut PlainsOver And Above
Death In Donut Plains is the solo project of Enrico Boccioletti from Pesaro. He plays evocative electronic music with a wide range of inspirations such as Aphex Twin, Fuck Buttons, M83 and The Radio Dept. He has created some lovely covers of Liars, dEUS and Good Shoes but his latest EP has a lighter and more pop touch, in a sort of Postal Service mood.

MEXICO: Club Fonograma
Juan SonMermaid Sashimi
Mermaid Sashimi is the first solo album by Mexico’s most prolific contemporary vocalist, Juan Son. After the breakup of his highly celebrated band Porter, he expands his already singular vision with much confidence and complete freedom, delivering what’s arguably Mexico’s best production in a while. He has the sensibility of a story-teller and the thirst of a scientist.

NEW ZEALAND: Counting The Beat
The VerlainesYangtze Cod And Chips
The Verlaines were one of the bands to define the Dunedin Sound, releasing a number of classic recordings on the iconic Flying Nun Records label between 1981 and 1996. They returned in 2007 with a well-regarded album Pot Boiler and are about to release a new politically-inspired record called Corporate Moronic. Songwriter Graeme Downes has fire in his belly as you can hear on this song about the unlikely subject of a free trade agreement between NZ and China.

NORWAY: Eardrums
The ElectonesRight Foot From Left
The Electones make beautiful experimental pop almost without creative boundaries and its foundation rests heavily on 60s-inspired folk and jazz. They are musical cousins to artists such as Múm, Psapp Sigur Rós and The Accidental. The Electones’ debut album If You’ll Be Null, I’ll Be Void will be released on Beatservice Records on March 23 and the band will also be a part of Birdsongs, Beesongs – the upcoming, free Eardrums compilation.

PERU: SoTB
ResplandorSolar
Resplandor are probably better known abroad than in Peru. Formed a decade ago by Antonio Zelada and Luis Rodriguez, the band’s shoegaze dream pop sound has seen them play with The House Of Love and The Radio Dept. Their most recent album Pleamar was produced by Robin Guthrie and opener Solar is the best song on it.

PORTUGAL: Posso Ouvir Um Disco?
CorsageDried Up, River Blues
Corsage are an indie band from Lisbon who brought out their first EP in 2004. The following year they recorded a cover of a Scott Walker song, Angel Of Ashes, for a tribute release to the British musician by Portuguese bands. In 2007, they were featured in the compilation Novo Rock Português (“New Portuguese Rock”) and one of their songs was selected for the soundtrack of a Portuguese soap. Last month they released their new album Finito L’Amore, where you can find this month’s track, Dried Up, River Blues.

ROMANIA: Babylon Noise
GrimusBackseat Driver
Grimus are an indie/alternative band from Cluj. They formed about four years ago and their debut record Panikon was declared Romania’s best album of 2008 by several musical/cultural communities. Although influenced by the likes of Placebo, Muse and Interpol, they manage to create a unique style and sound. On top of that, these guys are great live on stage – you not only get a performance, you’re in for a show.

SCOTLAND: The Pop Cop
We Were Promised JetpacksShips With Holes Will Sink
We Were Promised Jetpacks ought to be one of the biggest stars of this year’s SXSW. They mix sweeping, sonic brilliance with a melodic accessibility that has made them Glasgow’s most talked-about band since Frightened Rabbit. Indeed, they have followed in the footsteps of their city chums by signing to FatCat, who will release their debut album These Four Walls in June. Until then, here’s a teaser from it to whet the appetite.

SINGAPORE: I’m Waking Up To…
A Vacant AffairConnecting The Dots
A clean, clinical and almost methodical country like Singapore can only boast the undercurrent of a disenfranchised youth who find different ways of breaking the status quo. A Vacant Affair almost does that, not by being cynically political about the culture here, but by embracing the emotions that come along with it. A post-hardcore band that shares influences with the likes of Underoath and Deftones, they bring it all out in the fantastic debut album closer, Connecting The Dots. AVA steer the listener into a swimming plethora of swirling vocals and guitars as they finally explode into an extended outro that acts as a buffer between you and this crazy, mixed-up world.

SOUTH KOREA: Indieful ROK
PavlovThe Lioness
If you’re looking for some rock’n’roll you should definitely listen to Pavlov. If you’re not, you probably should anyway. Not a big fan of the genre myself, I gave Pavlov a chance after being told to think of them as AC/DC and The Hives with a frontman who looks like Jarvis Cocker with Tourette’s – and it was not something to regret. Everything they’ve recorded has something special to keep you listening and when the last song has finished it’s hard not to play everything all over again.

SPAIN: El Blog De La Nadadora
BedroomJapanese Girl
Even in Spain there are still lots of people who don’t know the powerful secret that Bedroom hides. Folk, torch-songs and traditional music join together around the presence of Bert, the engine behind Bedroom. His debut album LaCasaDinsLaCasa surprised us last year – now it’s your turn to listen to Japanese Girl and discover why.

SWEDEN: Swedesplease
Two White HorsesGood Times Are Gone Forever
Good Times Are Gone Forever by the brother/sister duo Two White Horses may be about growing up and realizing childhood is over, but it’s hard not to think about the song more in the context of our present global meltdown. I love Lovissa’s voice on this track as well as the fuzzy chug-chug guitar.


To download all 24 songs in one file click here[mirror].


Grimus, lansare Panikon – 6 dec, Irish & Music Pub, Cluj

Tot încerc să îmi amintesc când am fost să îi văd prima oară pe Grimus live. Îs sigură că e din vina lui Floppy dar nu mai ştiu când şi unde s-o întâmplat. Cert e că de atunci i-am tot văzut live, şi de fiecare dată sună tot mai bine. Da, ştiu că am mai spus-o, şi probabil o să o spun de fiecare dată, atâta timp cât afirmaţia se menţine adevărată. E foarte mişto să vezi cum nişte oameni devin din ce în ce mai buni. Şi-mi place că pot să-mi aduc aminte de anumite chestii care nu o mers tocmai bine în trecut şi care chiar pot să zic că o dispărut de tot acuma.

De la concertul anterior, de când am aflat data lansării Panikon-ului, am stat cuminte şi am aşteptat. Am ascultat albumul de la cap la coadă şi invers, pe sărite şi după starea de spirit, în playlisturi şi mai ales pe iPod. La un moment dat am început să mă întreb serios de ce naiba îmi tot schimb muzica prin el din moment ce aproape o lună am asculat doar Panikon-ul. Găseam piese să se potrivească oricărei activităţi cu căştile în urechi – un drum de 3 ore cu autocarul – un mers la plimbare până în centru, prin parcul central, obişnuitele drumuri pe mijloacele de transport în comun clujene. Piticii-mi de pe creier mi-o fredonat Backseat Driver în cap vreo souă săptămâni. Şi nu, Floppy, tot nu o ameţit de la atâta round and round and round :P. Aşa se face că am ajuns să îl învăţat cap coadă până sâmbăta trecută.

Cu aşteptările mari şi cu nerabdarea-mi tipică atunci când chiar aştept un concert am mers spre Pub. The Marker, trupa care o câştigat Global Battle of the Bands-ul de anul ăsta de la noi m-o lăsat total rece. Instrumental nu mi s-o părut că sună rău, dar vocea nu mi-o plăcut deloc nici ca timbru, nici cum s-o auzit (şi aici nu au nici o scuză pentru că Grimuşii s-o auzit foarte bine).
Cei 1.59m ai mei m-o făcut să mă duc până în primul rând când o început Grimus, mai ales că o fost un concert care chiar voiam să îl văd. Şi am avut ce vedea!
Băieţii au cântat întreg albumul pe care îl lansau – Panikon – plus coveruri şi piese noi. Muzical, cele mai mişto momente ale serii în opinia mea o fost coverul acustic (Vali la chitară şi Bogdan la voce) la The Rip-ul Portishead-zilor şi noua piesă Fingerprints care m-o lăsat cu gura căscată din orice perspectivă: muzică, versuri, şi o altă voce, care până acum o stat ascunsă şi mă tot întreb de ce?! – vocea lui Vali, responsabilul cu chitara ritmică.

Ca la orice concert Grimus la care am fost până acuma – şi cred că s-o adunat undeva în jurul a 10 – o fost diferite artificii, de la sensul literar al cuvântului la cel figurat. Mi-o plăcut deosebit de mult the soap bubbles. I’m a sucker for them. Aşa îmi trebuia şi mie o jucărioară din aia cum îmi lua mama când eram mică, să pot face baloane când ajung acasă (să le dau drumu în sus de la etajul 6) – probabil dacă o aveam suflam baloane înspre ei, pe scenă, să vadă ce mişto e :D. Cum liveurile în general îs o chestie imprevizibilă şi se poate întâmpla orice, pe In a Glimpse li s-o stricat una din stupizele pentru public. Ceea ce bănuiesc că era un soi de pocnitoare cu confetti o fost foarte încăpăţânată şi o eşuat în a se lăsa deschisă vreo 3 This could be spectacular…-uri la rând. Aşa că până la urmă o renunţat de tot la idee şi chestiuţa aia o ajuns să fie călcată – de fapt sărită – în picioare.

Balonaşele, artificiile, portavocea, luminile roşu-verde-albastru, girofarul, efectul de blitz, scena fain aranjată pentru eveniment dar MAI ALES băieţii care au cântat fără să le observ vreo scăpare instrumentală sau vocală (cel puţin la nivelul la care percep eu chestiile de genul ăsta) au făcut din lansarea Panikon cea mai mişto cânare a unei trup româneşti la care am fost până acuma.

Mi s-o confirmat un lucru: nu îi suficient să cânţi bine dacă nu mai faci ceva pentru public. Cel puţin nu într-un concert live. Pentru ceva static şi impersonal nu merită să mă deplasez să văd trupa la faţa locului, pot să ascult albumul acasă. O trupă trebuie să interacţioneze cu publicul. Şi cine are nevoie de îmbunătăţiri la capitolul ăsta – şi slavă domnului sunt destule trupe care au ce lucra – ar putea învăţa câte ceva de la Grimus.

Aşa că sâmbătă am plecat din Pub cu un zâmbet mare pe buze, cu un sentiment foarte mişto, ala care numai un concert reuşit mi-l poate da, şi cu albumul românesc al anului – părerea asta o să o dezvolt cu altă ocazie – în geantă. Aşa am aflat că responsabil pentru muzica şi versurile Panikon-ului este Vali Rauca (omul cu chitara ritmică). Dacă aş purta/avea o pălărie, mi-aş scoate-o în faţa lui. Felicitări!

Nu-mi rămâne decât să le urez băieţilor succes şi la cât mai multe albume şi concerte din ce în ce mai bune 😉 Sper că o să cânte iar, cât de curând, în Cluj.

Din păcate n-am poze. Dacă găsesc pe undeva pe www revin cu link.


Romanians know how to do it

Dincolo de rezonanţa porno a aceste afirmaţii va anunţ că mă refer la cântat live.

Weekendul ce-o trecut o fost unul românesc. Cu Melting Carousels, The Others şi Persona – în cadrul Miau Nights vineri şi Grimus and co sâmbătă. Îmi pare rău pentru Rock House şi Luna Amară de sâmbătă din cadrul Miau Nights, dar noah, pe Luna tocmai îi văzusem şi pe Grimus nu.

Revenim…

Vineri, Roland Garros ~21:30

Seara 1 din Miau Nights incepe cu Melting Carousels, care pe mine nu m-o impresionat deloc. Mi s-o părut statici şi repetitivi şi ceva din vocea tipei m-o deranjat. Aşa că pe la a 3a piesă am mers să-mi iau ceva de băut şi am stat şi i-am aştepta cuminte pe următorii.

The Others m-o impresionat cum nu o făcut-o o trupă românească de mult timp. Cred că nu am mai zis Oai ce bine sună ăştia de atâtea ori într-un concert de când i-am văzut prima dată pe Persona live 🙂 Petra are o voce superbă, iar saxofonul ăla e genial pe muzica lor. L-o avut şi pe Mihnea de la Luna Amară ca invitat cu vocea şi trompeta. Trebe neapărat să menţionez că saxofon + trompetă = ceva genial. Au piese tare faine, am dansat tot concertul. Abia aştept să îi văd iar. Foarte tare coverul The Cat Empire The Lost Song.

Persona mi-o plăcut la fel de mult ca prima dată când i-am văzut. Din păcate o fost mult mai scurt. De înţeles, având în vedere că nu o mai fost singurii pe scenă. În rest, la fel de energici şi faini pe scenă. Am ascultat A Ride on Lovestreet, Home in Arms, Momentary Lack of Passion, The Kitchen Song, Honey Bunny Blues plus altele ale lor, şi un Le vent nous portera la bis – spre marea mea bucurie, ca tare mi-o plăcut cum o cântat-o prima oară când i-am văzut.

Îs mişto serile astea de cântări că îţi dai seama că şi la noi sunt trupe cu mare potenţial – ca Persona şi The Others. Sper doar să ajungă ceva mai cunoscuţi, că merită!

Sâmbătă am ales să mă duc la Grimus în Pub, că nu i-am văzut cântând de ceva vreme. După cum m-am obişnuit la cam orice concert al lor, băieţii o făcut un şou foarte fain. Cred că îs trupa cu cel mai studiat joc de scenă de pe la noi. Totul pare atent regizat – lumini, efecte speciale, mişcarea scenică. Plus că interacţionează foarte bine cu publicul. Au anunţat lansarea albumului pe 6 Decembrie. Eu una îs foarte curioasă cum o să sune şi le doresc succes. Voiam să-i aud cântând un Dredg, ceva, în schimb m-am mulţumit cu un Anna Molly de la Incubus cântată foarte mişto.

De trupele care le-o cântat în deschidere (Mauser şi The Mushroom Story, ca la Bruiaj nu am ajuns) nu vă zic nimic că nu-mi plac deloc [adică mi se par naşpa]

Concluzia, mergeţi la concerte cu ai noştri că nu se ştie niciodată ce chestii mişto se ascund în spatele unor nume necunoscute. Mai ales că şi la noi sunt oameni care ştiu să cânte. Plus, dacă nu au susţinerea noastră, aici, nu o să aibă veci vreo şansă să se facă auziţi prin alte ţări.


Grimus @ Cluj (31.01.2008)

Primul meu concert pe anu ăsta s-o întâplat aseara, când am vazut Grimus în Irish & Music Pub.

De la intrare am fost întâmpinată de un nenea care mi-o pus o brăţară pe mână. M-am simţit ca la festival. Mă întreb dacă o rentat treaba şi dacă nu o costat brăţara aia mai mult decât intrarea în sine (chiar, are cineva idee cât costa chestiile alea?)

Am intrat, băieţii s-o apucat de cântat şi o ţinut-o aşa cam o ora jumate. Din punctul de vedere al sonorizării o fost foarte bine. Cred că şi-o cântat tot repertoriul, lumea o cântat cu ei, atmosfera o fost faină, dar mi s-o părut cam puţină lume.

Marea mea surpriză o fost cover-ul după dredg, care le-o ieşit chiar bine. Am mai primit şi un Muse.Când o cântat In a Glimpse, aşa, pe la sfârşit, şi-o luat în serios versul cu This could be spectacular şi ne-am trezit cu confetii căzând peste noi (o avut un efect chiar mişto).

All in all, o sunat foarte bine, băieţii şi-o anunţat albumul cam în 3 luni, după 3 ani de când cântă. Sincer, eu abia aştept să văd cum o să sune piesele pe cd 🙂