Prin Timişoara cu RATB-ul

 

Exact pe 11 a 11-a 2011, pe la ora 11PM, au “concertizat” pe tărâmuri bănăţene Robin and The Backstabbers. De când îi aştept, dumnezeule… Au cântat în Setup, într-un amalgam de proiecţii de filme de scurt metraj şi concerte, organizat fain frumos de Timishort.

Şi ne-au cântat şi ne-au încântat de n-am mai ştiut de noi.  RATB e genul de trupă care live „unleashes the beast” să zic aşa pe engezeşte, că pe româneşte mai greu ieşte. Adică nenea ăsta cu barbă (şi cu ochelari din când în când) „zici că-i posedat” după cum îmi zicea un prieten din auditoriu. Urlă, răcneşte, învârte chitara aia în toate direcţiile, se zbate, rânjeşte de nebun, spune lucruri doar de el înţelese. Mie sincer îmi era dor să văd o trupă de genul ăsta pe la noi. Adica nu îmi era dor… că asta ar însemna că am mai văzut deja. Deci da… nu îmi era dor. Nu ştiu ce îmi era. Lol.

Pe lângă cele mai sus menţionate, domnişorul de la tobe, care din câte am înteles s-a întors de curând de la vikingi, avea nişte colanţi cu un crac de o culoare, un crac de alta, ceva nuanţă purpurie, păreau de fete. Chitaristul a cântat şi el ceva bucăţi de piese, chiar impresionant, să zic. Spre deosebire de Mr. Robin avea o voce în contrast total, adică subţirică, firavă, visătoare. Nu îmi mai aduc aminte exact, dar să vă faceţi o idee vă zic cuvăntul cheie… Billy Corgan. Şi în plus era tare simpatic de se tot încurca în echipamente muzicale. Basistul era taman în cealaltă parte, n-am putut să-l observ prea atent.

Au fost vreo 300 de oameni, toţi aplaudau şi urlau în draci. Robin rânjea la noi. Noi rânjeam la el. Şi tot aşa. Ah… şi mai şi aplaudam, foarte important.

Replica serii: „Venim dintr-un oraş numit Csikszereda, care în traducere înseamnă Bucureşti”.  :))))) Să mă prăpădesc de râs, nu altceva.

All in all… a fost un concert nemaipomenit. Piesele în engleză nu îmi plac atât de mult (în afară de cele cântate de chitarist). Alea în româneşte îmi plac destule. La versuri domnilor… jos pălăria. Cu şmecherii, cu înţelesuri, cu artificii. Unii mai răutăcioşi zic „de intelectuali depresivi”.  Şi ce domle,  dacă asta suntem…

Album prea curând n-o să pişcăm de la ei. Cică abia la anu…

După RATB, au cântat cei de la Persona. Prezenţă neglijabilă. Nu mai irosesc spaţiu preţios.

Deci cam aşa a fost. Dacă ar mai veni mâine RATB, m-aş duce iar. De când n-am mai scris un review de concert… Îmi era dor. Sau nu îmi era, pentru că asta înseamnă că… :)))) Bine, pe blogul ăsta n-am mai scris review-uri, dar am scris pe altul. Sâc!

 

Mono @ Cluj, 22 iulie 2011

Mi-ar plăcea să vă pot povesti despre cum o fost la Mono. O să încerc chiar, dar mare lucru sigur nu o să iasă.
De când am auzit că japonezii vin la Cluj am început să mă agit și entuziasmez. În primul rând pentru că nu mă așteptam deloc, iar apoi pentru că se anunța lume faină de departe cu ocazia concertului, deci sigur ieșea ceva frumos.

Vineri – 22 iulie – cu companie foarte mișto, o porneam spre Euphoria Music Hall. Pentru prima dată aici, locul mi-o dat un sentiment „meh” (©Cronco). Ar arăta mai bine fără chestiile de pe pereți (postere, discuri și ce mai era pe-acolo). În rest, nimic de comentat. Lume multișoară, în general oameni care păreau să știe foarte bine la ce o venit. Eu nu știam la ce să mă aștept de la trupa de pe scenă. Mi s-o spus doar – de prieteni care deja îi văzuseră – să încerc să ajung în față, să văd scena.
După prima piesă, la care eram undeva pe la mijlocul sălii, am înțeles de ce. Din cei 4 Mono, băieții (bateristul + chitariștii) stăteau jos, unde nu îi vedeam; doar tipa – basista – era în picioare. Am ajuns după vreo 2 piese în față unde am reușit să și văd cine scotea minunatele sunete: într-o rochiță (?) neagră foarte simplă și interesantă, pe tocuri, cu bassu în brațe, tipa îți lua imediat ochii. O prezență foarte plăcută pe scenă. Băieții cu chitările păreau o clonă unul a celuilalt. La o analizare mai atentă am observat că tricourile nu le erau la fel și că cel din dreapta (mea) trăia muzica mai intens. Sau cel puțin așa mi s-o părut mie.

Habar nu am cum o trecut concertul. Pe când se terminase am avut impresia că o trecut 15 minute. De fapt japonezii cântaseră o oră jumate. Se vedea pe ei, nu-i vorbă, că-s storși de toată energia. Dar m-o prins așa de tare în muzica lor încât efectiv nu știu ce s-o întâmplat în jurul meu, cum s-o derulat piesele, nimic. Doar că o fost foarte frumos și intens. Și îmi amintesc momentul când chitaristului din dreapta și-o lăsat chiatara într-un distors fuzzy și lovea pedalele (sau cum se numesc ele) cu mâinile intr-un moment excelet de furie muzicală.

Și cam atât. Știu doar că m-aș mai duce oricând să mă bag într-o asemenea hipnoză/transă muzicală. Și aș recomanda oricui să facă asta dacă are ocazia, să-i vadă pe Mono live. Pentru că e un lucru excelent.

Mulțumesc Anei pentru poze 🙂