Sufi Party

Am asistat la ani intregi de dezinformare si intoleranta, timp in care Islamul a devenit in media o anexa a terorismului mondial. E ciudat cum toti o prezinta ca pe o religie intoleranta fata de femei, fata de ceilalti oameni, cum ni s-au prezentat in mod obsesiv executii si demonstratiile unor lideri musulmani extremisti. E revoltator cum un stat fascist tine intr-o inchisoare imensa, Fasia Gaza, cateva milioane de oameni. Pentru mine e un semnal de alarma ca asta se poate intampla oriunde – si in Gaza, si in Tibet si peste tot. E ceva care depaseste si distopiile din Brasil, Brave New World sau 1984. E prezentat in mod absurd ca un conflict local cand e o incalcare grava a drepturilor omului.

Pentru mine, cel mai frumos capitol din Islamism e cel al sufismului si muzicii/dansului sufi- din Maroc si Algeria, trecand prin Turcia si pana in Pakistan si India.

Un lucru comun pentru toata arta sufista e miscarea, cercul, spirala, improvizatia care refuza unghiuri ascutite si care se propaga ca o mantra inspre comuniunea cu Allah. E un act de admiratie pentru Univers, pentru miscarea intrinseca a materiei, pentru Soarele care strabate intr-un arc de cerc cerul.

Din Maroc, revin la partea mai putin dramatica a sufismului, la placerea ingenua pentru muzica a lui Nusrat Fateh Ali Khan, aflat la un Qawwal Party cu pakistanezi prinsi fara voia lor in vrie-ul spiritual declansat de una dintre cele mai bune voci a secolului trecut. La un anumit punct, multimea care ar fi trebuit sa asiste la acel complet incepe sa danseze si sa arunce cu bani (nu mi se pare un gest limitat, in acele conditii), oamenii uita de limitele corporale.

Yeh jo halka halka suroor hai
Yeh teri nazar ka kusoor hai
Ki sharab peena sikha diya
This state of slight intoxication
Your eyes are to blame for it
For it is they that taught me to drink

beautiful sufi poetry

Desert Crossroads

Etran Finatawa – Jama’aare

Un blues man ar putea sta zile intregi cantand. Doar prin acordarea diferita a chitarii pot rezulta diferente tonale ce modifica aproape integral cromatica unei piese. Acum daca ne intoarcem la radacinile notelor albastre, undeva in vestul Africii, ii gasim pe muzicienii de la Etran Finatawa, care reprezinta doua mari culturi din Niger.

Tuaregii, oamenii albastri ai desertului, vin cu o muzica nomada, care in esenta vorbeste despre libertate, o muzica  fundamentata de inovatiile muzicale, folosirea instrumentelor, mai nou a chitarilor electrice acordate intr-o cheie diferita(Ichumar), astfel incat suna ca armonie foarte aproape de acusticele traditionale.

Wodaabe sunt alt trib nomad din Niger, ale carui cantece sunt dominate de polifoniile vocale, foarte aproape de muzica culturilor sub-sahariene. La fel ca la tuaregi, e o muzica atonala in care ritmul joaca un rol extrem de important (o diversitate de instrumente de percutie, clapping).

Etran Finatawa este rezultatul unei intalniri fericite intre doua triburi la Festivalul Desertului din Mali, in urma cu cinci ani intre trei Tuaregi si trei Wodaabe-Fulani. Cantecele sunt in Tuareg Tamashek si in Wodaabe Fulfulde si ca orice blues sunt „healing songs”.