Cred că am găsit albumul cu cel mai frumos artwork. Cel puţin aşa mi se pare mie. Din fericire, şi muzica din spatele lui este la fel de frumoasă.
Albumul se numeşte La mécanique du cœur şi aparţine trupei franţuzeşti Dionysos care în ciuda faptului că nu sunt foarte cunoscuţi activează de 15 ani. Îşi citează ca influenţe pe Tim Burton - lucru care de altfel se şi observă în cazul de faţă - şi crează prin muzică o lume doar a lor. Albumul ăsta mi se pare ca o poveste despre inimi şi cum bat ele, spusă unui om mare înainte de culcare.
Don’t you wanna sleep don’t you wanna sleep
My motherfuckin’ heart does clic-cloc-ding dong !
My motherfuckin’ heart does clic-cloc-ding dong !
Love is dangerous for your tiny heart
Even in your dreams, so please, dream softly
You mean without sex
I mean without passion
(La berçeuse Hip Hop du Docteur Madeleine)
De altfel, albumul chiar se bazează pe o poveste, prezentată în cartea cu acelaşi nume a solistului trupei, Mathias Malzieu, o poveste deosebit de frumoasă. Un băiat se naşte în Edinburgh în 1874, în cea mai friguroasă zi. Inima i-i îngheţată aşa că moaşa i-o înlocuieşte cu un ceas cu cuc, care funcţionează perfect atâta timp cât nu-l atinge şi nu se îndrăgosteşte, făcând astfel ceasul să explodeze. Evident lucrurile se complică, dar eu nu mai dau spoilere.
La mécanique du cœurse poate asculta integral pe last.fm, aici, şi merită din plin.
Mai au alte 5 albume înaintea ăstuia, dar încă nu le-am ascultat. Cu singuranţă o să o fac.
Aşa se numeşte albumul nou a suedezelor Audrey. Le-am lăudat în mai multe posturi, o să o fac şi în ăsta Evident, pentru că merită.
Am început să caut albumu ăsta cam de o lună, aşa, mai ales după ce o pus 3 piese pe MySpace. Duminică noaptea l-am găsit în sfârşit. De atunci nu mă mai satur de el. De ce l-am vrut aşa mult? Pentru că mi-o plăcut toate materialele care le-o scos până acum, şi pentru că am simţit o evoluţie cu fiecare, şi eram foarte curioasă dacă o ţin tot aşa.
Clar, din punctul meu de vedere, albumul de faţă e un pas înainte. The Fierce and the Longing e mai ritmat fără să piardă din melodicitate şi din sentimentul de intimitate care îl transmit de-obicei prin muzica lor. Vocile sunt la fel de plăcute, violoncelul prezent la datorie. Îmi plac în mod deosebit viorile şi pianul.
Prima piesă care mi-o căzut cu tronc - şi care cred că rămâne preferata mea de pe album - e The Sliver.
This dreams are lucid, baby.
Am avut două mari surprize pe albumul ăsta. Prima a fost trompeta (cred) de pe a 2-a piesă, Carving and Searching, care se potriveşte deosebit de bine piesei.
A doua este şi mai mare. Pe ultima piesă, Pocket Arms, am fost surprinsă foarte plăcut de o voce masculină. Am aflat ulterior că ea aparţine lui Per Tannergård. Despre Per se găsesc puţine informaţii. AEste baterist la mai multe trupe suedeze şi, împreună cu José González şi Martin Lundmark, se ocupă de casa de discuri A Tenderversion Recording. Piesa de faţă sună excelent.
Cu albumul ăsta Audrey m-au convins total de faptul că sunt una din cele mai promiţătoare trupe în prezent. Sper doar să o ţină tot aşa.
Una dintre primele intalniri cu Kaki King a fost pe lastfm unde vazusem un videoclip un cel mai ciudat stil de tapping. Apoi am luat la ascultat primele doua albume, care mi s-au parut in linii mari de un experimental alternativ/neo-prog, pana a aparut albumul din 2008 care, probabil la cererea producatorilor incearca sa fie mai post-rock/shoegaze. Insa Kaki King nu se poate desparti de improvizatii, de tapping, de sincope, de masurile deloc traditionale.
Imi place foarte mult live si ultimul concert Interface(sesiuni live organizate de spinner.com) e un acustic cum nu am auzit de multa vreme.
Zach Condon s-o născut în SUA într-o familie catolică. Deşi pare the average kid, nu e deloc. Pasionat de mic de instrumente muzicale, o învăţat macar câte puţin cam din orice i-o picat în mână. Chitara, pian, acordeon, trompeta, tobe, chitară havaianã (poate mai mulţi o ştiu sub numele de ukulele) şi altele
Pe la 16 ani şi ceva o renunţat la şcoală şi o plecat prin Europa. Inspirat din călătoria lui o pus baza proiectului - devenit apoi trupă - Beirut. S-o mai vorbit pe blog despre Beirut aşa că nu aprofundez.
Eu de fapt voiam să atrag atenţia faptului ca pe la 15 ani Zach o înregistrat singur un album. Sub numele de The Real People o făcut în 2001 The Joys of Losing Weight, care conţine 21 de piese fără titluri. Albumul ăsta nu o fost lansat pe piaţă, dar o aparut pe net de curând şi se plimbă în voie.
E asemănător şi totuşi foarte diferit de ceea ce o făcut cu Beirut. Aceeaşi voce foarte plăcută, o multitudine de instrumente cunoscute ascultătorilor Beirut, dar toate pe un ton mai electro decât mă aşteptam.
Important e că sună foarte bine şi că merită din plin ascultat. Aşa că l-am uploadat AICI să-l împart cu toată lumea.
Una din cele mai bune veşti muzicale din ultima vreme este noul album Autolux.
Spre bucuria mea, care credeam că trupa a murit după primul album - Future Perfect din 2004 -, Autolux vor lansa anul acesta un al doilea, pe numele lui Transit Transit.
Primul single se numeşte Audience No.2 şi e foarte promiţător.
We’re all in the gutter, but some of us are looking at the stars.
Acum cateva zile am fost la Szene in Viena la concertul celor de la The Gutter Twins. Nu ma asteptam la un concert exploziv, asa cum au fost cele in care Lanegan canta cu Screaming Trees sau QOTSA. Pentru mine, altele au fost punctele tari ale lui Mark Lanegan si ale lui Greg Dulli.In primult rand ca sunt nebuni. Lanegan a stat tot concertul nemiscat, doar aruncand priviri undeva in stanga, in gol, de dupa arcadele adancite iar Dulli a fost atat de exagerat, teatral pana la limita bunului gust (de la trandafirii de pe stativ pana la lirica exacerbata). Asa ca dincolo de muzica, primul lucru care te lovea la aceasta intalnire dintre un posibil Frankestein si un Dracula era chimia stranie a scenei. Deseori credeam ca sunt intr-un film de Lynch.
Come on feel me now
I ain’t only one
When it comes apart
We’re gonna have some fun, son
Apoi a fost acel incident cu un barbat, probabil beat, probabil prea obsedat de Lanegan, care il tot hartuia in timpul concertului, pana cand Mark l-a lovit cu stativul. La ultima piesa Dulli a oprit concertul ca sa-l determine sa iasa din sala si de vreme ce el tot continua sa vina in fata si sa tipe, Greg a coborat si a cantat “Front Street” din public, fata in fata cu acel om. Lucrul straniu e ca versurile se potriveau de minune situatiei, amplificate de expresivitatea lui Greg Dulli.
Acum muzica: The Gutter Twins vin din California si din New Orleans, din proiectele solo ale lui Mark Lanegan si din trupa lui Greg Dulli, Twilight Singers. Coperta de la Saturnalia e o scena de noapte din New Orleans-ul proaspat distrus de furtuna. Un peisaj post-apocaliptic, un album pe masura. E ca atunci cand totul e pe cale sa se sfarseasca si lumea e plina de profeti, de leprosi, de miracole, de iluminati si de curve. E mai mult decat un blues, e mai mult decat New Orleans, pentru ca The Gutter Twins nu descriu o stare de fapt. Lanegan a declarat chiar ca e plictisit de structura blues-ului si ca il tenteaza mai mult reconstructia acestuia.
Nu exista cale usoara spre ceea ce si-au propus The Gutter Twins, prin urmare si compozitiile sunt atent studiate, lasand foarte putine grade de libertate pentru un concert demential. Intr-o trupa cu doua personalitati vorace, cu un chitarist excelent originar din New Orleans, cu bassist si baterist geniali si cu un om la chitara armonie/clape din New York care a cantat cu nume mari din rock si soul, nu e spatiu pentru mari surprize….sa zicem in comparatie cu spatiul pe care ti-l lasa blues-ul.
Prin urmare si sansele sa sune prost sunt mult mai mari. Ceea ce s-a si intamplat la inceput chiar pe primele piese din album care au fost translatate in concert.
Mi-au placut mai mult piesele Twilight Singers si compozitiile lui Lanegan. Si coverul dupa Jose Gonzalez a fost ceva special (probabil a fost mana lui Dulli acolo), la fel clasicul St. James Infirmary Blues (ce va spuneam despre reconstructia blues-ului).
Come on over and be so caught up
its not about compromising.
Ok, guys. Here’s the concert:
[Download Part 1(mp3)][Download Part2(mp3)][Torrent(FLAC)]
(sorry guys, the bandwidth for the mp3 is gone but you can still use the links above or wait 1 month :D, unless i get some cheap and reliable file hosting for this blog)
Setlist
Lourdes Hernández a.k.a. Russian Red, ar putea părea doar o altă fată cu chitara. După ce începi să o asculţi, simţi cum te invadează căldura din vocea ei angelică. Adiţional, chipul ei transmite acelaşi lucru. Se potriveşte perfect cu vocea şi muzica folk rock ce-o cântă.
Pe lângă cele 11 piese proprii, a inclus pe albumul de debut - I Love Your Glasses - şi un cover foarte reuşit, într-o notă cu totul nouă la piesa Girls Just Want To Have fun, semnată în original de Cyndi Lauper.
O recomand cu căldură tuturor fanilor Joannei Newsom, cu care aceasta a fost comparată, dar şi oricui vrea să audă o voce absolut angelică pe o muzică liniştitoare şi frumoasă.
Cand Radiohead incepuse revolutia muzicala, punand la dispozitia fanilor albumul intr-un format loseless, se gasisera multi care sa afirme ca acest gest e de fapt un semnal de alarma tras asupra pirateriei, sa mistifice actiunea pura. E partial adevarat, in masura in care poti face diferenta intre mp3, flac, cd sau vinil. Radiohead n-au facut decat sa ofere un broadcast permanent fanilor, un lucru care se intampla indiferent daca ei luau aceasta decizie sau nu. Acum oricine poate downloada chiar pre-release-ul unui album. Asa ca Radiohead au ales sa vina cu ceva mai mult:
-un pachet vinil, dublu cd art-work la lansarea oficiala a albumului
-concerte transmise live pe internet
-concerte in locatii cat mai diverse, de care se afla cu ceva ore inainte - asa numitele secret concerts
-interactiune cu fanii pe internet - chiar acum se desfasoara un concurs de remix-uri
Ideea e sa nu te limitezi la a oferi un broadcast de album, lucru care nu e o solutie pentru trupele tinere. Dar putina atitudine indie nu strica nimanui. Mai ales celor de la Radiohead care au decis sa se ocupe chiar ei de productie, renuntand la colaborarea cu EMI.
A urmat o intreaga avalansa de lansari online, de o politica indie chiar din partea marilor case de productii, care au redus astfel si din piraterie.
Pe JIWA pot fi ascultati artistii de la Universal, la fel ca si noul album Portishead. “Third” se va auzi si pe LASTFM, incepand cu 21 aprilie.
Prima auditie a lui “Third” e ca o vizita intr-un sanatoriu bantuit. Vocea lui Beth Gibbons iti lasa impresia ca te asteapta o fantoma la orice pas. Sunetul e mult mai dark ambient decat pe celelalte albume. L-am ascultat intr-o zi ploioasa la birou. Un sunet atent, “Third” e o reflexie a unei lumi anorganice, te transforma cu mijloace aproape minimale. E unul dintre albumele pe care nu le poti audia pur si simplu. Pentru aproape o ora iti schimba lumea.
Totul a inceput cu anul trecut cu albumul Volta de la Bjork, in timp ce ascultam Hope. Beat-uri de Timbaland si kora de Toumani Diabate. Bjork i-a acordat libertate maxima muzicianului din Mali pe acest cantec. E o fuziune intre culturi - Diabate e ca pestele in apa, reusind sa transpara pe vocea lui Bjork, ajutandu-se de afro-beat-urile sintetizate de Timbaland.
In 2008, dupa multe colaborari cu Ali Farka Toure, Taj Mahal, Salif Keita, Roswell Rudd, Damon Albarn, a scos un nou album, “The Mande Variations”, intoarcere la radacini, la traditia de 70 de generatii a korei. Ce ma uimeste e ca il pot asculta foarte bine ca pe un album de jazz. Improvizatii ce frizeaza genialitatea si virtuozitatea pe structura modala a muzicii africane.
Timp de vreo cateva zile am avut in playlist albumul noului proiect al Carlei Bozulich - Evangelista, numit Hello Voyager. Apoi am ascultat un concert si am ramas surprins de improvizatii, de instrumentele neobisnuite, de cat de mult testeaza limitele estetice ale unui concert, impingandu-l spre o performanta artistica menita sa fie asimilata de (aproape) toate simturile.
Hello Voyager are ceva si din trecutul gothic/dark-ambiental al Carlei, dar si din colaborarea cu muzicienii din A Silver Mt. Zion. Ca descoperirea unei ingrozitoare rani, la fel ca expunerea ei intr-o galerie pe post de organ sexual universal…temele albumului sunt mai mult decat defulari goth; fac parte dintr-o calatorie in subconstientul speciei, in limitele sale. E un teatru al cruzimii, e Artaud dupa un bad-trip cu brown-sugar, dar e si o privire ironica asupra setei de sange, o dezavuare a vampirismului media gen Tv news si chiar DeviantArt.
if you make your face look even more fucked up you look great
Evident, pentru că merită.
