Sensational & Spectre

Din cele mai intunecate colturi ale hip hopului, un nou album de la label-ul WordSound, Acid & Bass, o colaborare Sensational si Spectre. Instrumental, pastreaza toate coordonatele albumelor lui Spectre, desi pe langa beat-urile relativ simple sunt folosite din abudenta samples/spoken words (chiar si din Led Zeppelin). De altfel, in asta sta calitatea acestui album, in arta colajului de sunete.

Sensational & Spectre – Bliss

Sexy Music

Trebuie sa apara in curand cd-ul dar au pus deja youtube pe website.

La prima ascultare pare o reinventare a mai vechiului album QOTSA, Songs For The Deaf, un semnal ca David Grohl ar trebui sa se lase de compus muzica si sa reinceapa serios sa bata la fel de bine cum o facea la Nirvana.
Cu John Paul Jones pe album, sunetul e mult mai dens pentru compozitiile desert rock ale lui Josh Homme. Dar conserva o atmosfera garage – chitari robotizate si de bass consistent. Uneori apare reverb pe voce sau chitara, ceea ce ii confera spatialitate. E numai bun de ascultat in incinte medii/mici. JH nu straluceste ca vocal si isi revine abia pe la piesa 5, Elephants, ceea ce ma face sa astept inca un album de-al sau in care sa nu faca vocea.
E un album zgomotos, iar rip-ul oficial nu-i face deloc dreptate(la fel ca inregistrarile din concert). Mai bine asteptati pana pe 13/17 noiembrie, lansarea cd-ului.
Them Crooked Vultures – Gunman

Cheveu

O orgie garage, o simfonie de sintetizatoare defecte si de chitari distruse – LP-ul self-titled al francezilor de la Cheveu e aproape sold-out, atat in Europa cat si in America, timp ce noul album Cheveau adauga un strop de psihedelism.
E in egala masura proaspat si nefinisat, murdar, cool si vintage, sexual, punk si blues, Stooges si Blurt. E ceea ce se intampla cu paharele muzicale de cristal atunci cand se izbesc de asfalt.

Cheveu – Sacha

it’s all happening.

Am hoinărit din greu în săptămâna ce aproape c-a trecut (înţeleg de-aici că la mine săptămâna începe vinerea), dar am umblat cu rost c-am văzut şi eu Budapesta, Porcupine Tree şi Yann Tiersen. Şi zău că-mi vine să mă laud. Dar cu măsură şi consideraţie pentru cei ce n-au fost şi şi-ar fi dorit.

Încep cu sfârşitul că e mai pregnant în amintire, memoria recentă, memoria mea de scurtă durată [scuze, mă cam doare capul]. Aseară, la Sala Palatului (oh, da! din nou, iar şi iar, or să mă îngroape acolo cu onoruri) am fost în număr mare şi voios, unii fremătând de nerăbdare, alţii de nepăsare să-l vedem pe monsieur Yann Tiersen pe care l-am ţinut aproape de inimioară într-a 12-a când era primăvară şi mă intoxicase dorul de Paris. M-am dus cu aşteptări foarte coborâte că auzisem din guri rele cum că ar suna dubios în concert, cum că ar cânta alte chestiuni decât cele consacrate, cum că s-ar putea să nu îmi placă. Şi cum nimic nu-mi iese mai bine decât să mă las convinsă că lucrurile sunt în esenţă naşpa, am luat biletele cele mai ieftine şi am stat sus de tot că mă luase cu ameţeală. Pentru neiubitorii de Sala Palatului, recomand totuşi cea din urmă categorie, e cel mai bine să stai sus în spate, vezi perfect şi lumea e mai relaxată acolo. Închid toate parantezele ilogice şi je reviens au sujet de monsieur Tiersen.

Să spun, după toate astea, că mi-a depăşit aşteptările n-ar însemna mare scofală. Plusez: m-a uimit. Parcă era un Kurt Cobain ajuns la 40 şi de ani, blugi lăsaţi în jos, tricou negru cu ceva mâzgăleală şi cămaşă în carouri roşie. Şi chitară, frate! A fost grozav, un concert rock pe cinste. Experimental, post-rock, icelandish, şopteşte-mi, muză, că nu ştiu cum să-i zic. Afonă cum sunt, habar n-am ce-a cântat că am recunoscut aproape nimic, dar aş mai plăti o dată biletul ca să mai ascult bucăţile alea. Monsieur e însoţit de chitarist, basist, toboşar şi tanti multi-talentată care scârţâie ceva chestiuni pe-acolo, vine şi la voce, apucă şi de chitara aia mică. Sunt ridicol de imprecisă, iertare. Ar ajuta dacă aş spune că ce făcea ea acolo aducea a cântecul unei sirene înşelătoare, sunetele alea periculoase din cauza cărora şi pentru care se leagă bărbaţii de catarg?
Mi-a plăcut mult de ei, mi s-au părut foarte buni instrumentişti, basistul sărea şi dansa şi se frângea în feluri de nedescris, erau toţi foarte pătrunşi de ce făceau, foarte absorbiţi. Am înţeles în sfârşit de ce în pozele pe care le-am mai văzut de pe la concerte live monsieur Tiersen era mereu transpirat, epuizat de ziceai că a făcut trei ture de campus. Că doar cântatul la vioară nu-i aşa alergătură. Omul se munceşte de fapt cu chitara. A luat şi vioara de cîteva ori, dar a folosit-o pentru deliruri şi scurte pasaje calme. Dar a şi sărit cu ea în braţe ca la pogo.

Concertul a fost impresionant, pentru mine una, sala plină, Tiersen scump la vorbă, nisipul s-a scurs în 90 de minute, execuţii asurzitoare, cu furie şi obsesie, fără prea multă atenţie faţă de public, a părut mai mult o demonstraţie cu public. Foarte bine le-a ieşit. Ah, şi au avut lumini frumoase – poate singurul indiciu că era un „show” (în accepţia burgheză a termenului, bla).

Va ieşi plicticos de lungă adunătura asta de paragrafe, dar mai am de zis şi de Porcupine Tree. Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la Budapesta. Dunăre, poduri, vânt, stâncă şi clădiri multemulte, o poză n-am făcut, expoziţie renascentistă, toată lumea vorbitoare de engleză, mâncare chinezească etc etc. Şi-un afiş urât cu Porcupine, à la Direcţia 5, singurul pe care l-am văzut, chiar la intrarea în sala Petofi Csarnok, din parcul cu Muzeul de Artă. Locaţia a fost în regulă, sală potrivită, cam întunecată şi tristă, tavanul arăta ca la metrou la Unirii, adică cu maţele scoase. Aveau însă un culoar de jur împrejurul sălii care includea garderobă, bar şi ceva scaune pentru cei slăbiţi. F bine din punctul ăsta de vedere.

Mult mi-am mai dorit să îi văd pe oamenii ăştia, iar m-am dus cu inima strânsă un pic, auzisem că SW poate fi deosebit de naşpa, dar eram hotărâtă să îi iert mai orice remarcă de om obsedat de ideea unui show perfect. Doar am fost la Anathema acustic, ştiu cum e să te certe rockstarul că de ce aplauzi, că de ce cânţi, că de ce zbieri Sleepless.

Speram să am vreo revelaţie cu trupele din deschidere, care s-a dovedit a fi una, şi anume Demians (numele lor desemnând un plural se pune că sunt special guests, nu?). Nu mi-au plăcut, mă mai bălăngăneam că aveau pasaje dlăguţe, pe la început, pe la final, un solist cu ochi frumoşi şi fes, însă am făcut mişto de ei, urât şi în franceză, on peut dire qu’ils sont le Creed francais. Dar nu trebuie să fiu băgată în seamă, încercaţi, ascultaţi, dacă SW îi lasă pe scenă, e ceva acolo, nu ştiu eu.

Concertul a început la 20:00, Demians au cântat 40 de min, după care s-au acordat chitările, s-au aranjat tobele, s-a deplasat microfonul fics în mijlocul scenei, a-a dat cu aspiratorul meticulos. Ştiţi gluma cu you missed a spot? A fost pe bune.
Măi, dar şi când a început, a ţinut două ore şi ceva (poate chiar şi jumătate, eram în transă), cu proiecţii, cu SW în toane bune, cu băeţii ăia vîrstnici dar simpatici, la care te uitai cu ochii mari şi plini de încântare. Nu mi s-a auzit piuitul în tot timpul ăsta.
După cum se ştia, a cântat primul disc de pe The Incident, album care pe mine nu m-a prins, l-am ascultat de două ori şi l-am făcut uitat. Desigur, acum îmi place la nebunie. Mi-e greu în seara asta să explic de ce acolo a devenit într-adevăr noul material Porcupine, aşteptat cu atâta interes. Mă bucur însă că a fost să fie aşa.

S-a făcut o pauză de 10 minute, cu secundele dispărând una după alta la cronometrul afişat pe fundal, la 0:00:00 s-au întors şi au cântat numai bunătăţuri, toate dealtfel în primă audiţie la Budapesta. Memoria de durată lungă mi-e slabă, din ceaţă enumer: The Start of Smth Beautiful, Aneasthetize, Sentimental, Normal, Blackest Eyes, Russia on Ice, Lazarus şi ce-o mai fi fost, iar la bis Sound of Muzak, încheiând cu Trains (unde ni s-a dat voie să aplaudăm la jumătatea cântecului, haha).

SW, având a good hair day, a vorbit în ungureşte cu supuşii, a declarat de la început: „Jó estét”, da, ştim, tu estet, noi vulgari, a tot zis „köszönöm”, în mare, ştie mai puţină maghiară decât mine (dimineaţa „Jó regelt”, cu toţii regretăm de fapt, la amiază „Jó napot”, nimeni nu mai poate de fapt). Nu s-a supărat, deşi a strigat răstit WHAT atunci cînd se tot urlau nume de piese din public, a găsit în sine puterea să glumească în legătură cu playlistul găsit pe net că deh oamenii strigau înainte de piesă chiar piesa care urma. Ca să vezi. A greşit la Lazarus şi, pus pe ceartă, s-a întors la domnul de la clape (foarte stimabil individul), care i-a explicat în gesturi simple şi puţine a cui e vina.
SW: I messed up pretty bad (surâzând ca un zeu). From the beginning (absolvindu-se de vină ca d-zeu după potop).
Minunat a fost.

Kumm – Far From Telescopes

De departe cel mai accesibil album Kumm de pana acum, Far From Telescopes, e si cel in care trupa exceleaza ca sunet, fiind mult mai asezat si mai bine produs decat Angels & Clowns sau Different Parties. Iar in Silver Church l-am ascultat live si am ramas placut surprins, chiar si de piesele in prima auditie.

Intodeauna Kumm a uimit prin efervescenta prestatiilor live, in ciuda deselor schimbari de componenta din ultimul timp. Au avut piese remarcabile prin compozitii flamboaiante, deloc simple, dar suficient de pline de energie, ironie sau umor, incat sa atraga publicul. Pot spune ca fanii Kumm nu au fost niciodata fani de album ci fani care ajungeau la album, asociindu-l cu prestatiile live. Prin umare s-a creat cultul formatiei de art-rock, asociat unui sunet sofisticat, generator de show-uri care se terminau deseori in jam-uri fenomenale.

Apoi mi-l amintesc pe Oigan dansand pe mese la Shoni pe piesa Clocks de la Coldplay, pe acelasi Oigan cantand cu Amsterdams sau avandu-l pe Marius de la The MOood, invitat pe albumul solo (seamana cu solo-ul lui Moore de la Sonic Youth)…si mai recent, noul baterist e Paul de la Go To Berlin. Pot spune ca tot cei din Kumm au asimilat extrem de mult, in perioada de explozie a indie-ului, timp in care piesele vechi erau bucatile hardcore ale concertului. Prin urmare vad Far From Telescopes ca o sinteza Kumm a anilor 2000, de la new wave, la art-rock, la indie.

Imi place ca si-au propus lucruri extrem de simple. E greu pentru Kumm sa lucreze in felul asta: ma gandesc aici la eclectismul lui Angels & Clowns si la ambivalenta  alternativ/new wave de pe Different Parties. Si e minunat ca au reusit sa sune bine, simplificand mult. E atat de direct, inca de la Mister Superman si Beautiful Country – piese centrate pe riffuri de chitara ce imi amintesc de Sonic Youth, la fel cum Sleepwalk/Fishing In The Swimming Pool rezoneaza cu Snow Patrol/Coldplay sau Police cu Radiohead. Toate sunt piese excelente care ar putea concura oricand cu aceste formatii … La fel, Bird’s Eye View si Monkey In Your Stereo ar putea sa fie foarte bine cantate de The MOood :p

E cel mai concis Kumm. Poate trezi pasiuni si declansa reactii love/hate. Sunt piese la care la prima ascultare mi-au placut si pe care le-am detestat…spre exemplu, la aparitia single-ului Morsa – Man In A Can – o structura prea naiva care nu-mi spune nimic. Idem pentru Pink Baloon, unde pop-ul poate deveni usor cliseu. Dar Far From Telescopes e un excelent album pop, un album care alimenteaza obsesii, cu cat il asculti mai mult; pe langa cele 2-3 piese care nu imi plac (dar care, a propos, au fost excelente in concert), toate celelalte pot creste, sunt potentiale narcotice, infiltrate in cotidian, in calatoriile spre Vama Veche, in prieteni, in aerul rece al diminetii, pe care le descoperi frumoase si de care devii dependent…Si asta departe de ecuatiile complicate ale vietii. Muzica rezoneaza in locuri departe de tehnologii state of the art. Viata e frumoasa si cu televizorul si cu monitorul inchis. E un drum de la Blue Screens & Xrays la (Bad Day). Un drum de la Cluj la Bucuresti care a durat 10 ani. Far From Telescopes e ceea ce descoperi atunci cand se termina orice drum, cand iti lasi masina pe autostrazile gigantice si incepi sa simt pamantul sub picioare. Acolo realizezi ca viata se intampla si departe de lentilele care strang intreg Universul in lumi comprimate ce ti se ofera pe tava. Kumm vor fi tot timpul buni chiar si fara sa fie examinati prin lupa imensa, absurda a stardomului.

Concert photos: slideshow

Acordul pentru dezvoltarea şi protecţia operelor pe noile reţele digitale

Invitaţia ORDA pentru întâlnirea privind Acordul pentru dezvoltarea şi protecţia operelor pe noile reţele digitale, care va avea loc în data de 5 noiembrie 2009, ora 13:00 la sediul Centrului Info Europa din Calea Victoriei nr. 88, sector 1, Bucureşti (Piata Revoluţiei, Clădirea Biblioteca Centrală Universitară). Vă rugăm să confirmaţi participarea la numărul de telefon 021.317.50.60/70, persoană de contact: Alina Iordache, sau la adresa de e-mail: alina.iordache@orda.gov.ro

downlodeaza acordul care se dezbate, precum si propunerile de modificare care ar trebui sa vina din partea utilizatorilor

La Faute des Fleurs

Astept cu nerabdare sa vad filmul lui Vincent Moon despre Kazuki Tomokawa – La Faute des Fleurs.

Detalii pe blogotheque si pe blogul lui Vincent.

baby’s killing time

Şi-am fost aseară la concert mic, mic, dar tare: Persona în Lăptărie, 15 ron biletul. Obiceiurile Lăptăriei sunt, cred, cunoscute pentru mai toată lumea, s-a început târziu, n-a fost lume multă, dar s-a aplaudat şi s-a bocănit încurajator pentru bis, oameni aleşi pe sprânceană pentru o reprezentaţie cu pauză. Dintre vedete, rockstaruri şi alţii, remarcăm prezenţa a doi membri de la Rain District, a altor doi de la Kumm, plus un băeţel cu chică şi o fetiţa blondă.

Cincisprezece piese au fost în playlist, s-au cântat şaisprezece plus A Ride on Lovestreet encore une fois. Foarte chill, foarte swing, cu o picătură de improvizaţie cât să-ţi jazz-uiască inima de plăcere. Mi s-au aprins călcâiele după solist, desigur, tricou roşu, pălărie turtită, o chitară cam răzuită, perciuni. Au un toboşar nou, dar nu se simte, par coerenţi si coezivi ca trupă, fac încă schimb de priviri bucuroase când bagă vreun efect mai deosebit la chitară. Pentru o trupă aflată „la început”, vorba vine având în vedere că nu au un album scos, aş putea spune că au ajuns departe. Sau, altfel spus, au început de departe. Sha la la la…

Îi recomand călduros pentru o seară în care vreţi să vă îmbrăcaţi frumos, să vă sprijiniţi de-un scaun de bar şi să beţi un pahar de vin. Perfect dansabili, perfect conversaţionali. Au comentarii simpatice între piese, au piese mai mult decât simpatice, vezi Kitchen Song sau Honey-bunny Blues. Ştiu când să stingă luminile şi când să puncteze cu un „AU!” de rock’n’roll.

Am plecat acasă cu imaginea tipului din faţa mea, care îşi semnaliza dansul pe întuneric cu o ţigară aprinsă în mâna stângă şi cu ecranul luminos al telefonului în dreapta. Dar şi cu playlistul sustras de la faţa locului (it wasn’t me, I swear it wasn’t me):
1. On the Screen
2. Dependency
3. A Ride on Lovestreet
4. The Telephone
5. Suburbia Afterlife
6. Home in the Arms…
7. Kitchen Song
8. King in My Kingdom
9. Honey-Bunny Blues
10. Driver Man
11. Murder
12. Angel I think…
13. Hands Up in the Sky
14. Momentary Lack of …
15. Head on the Door

a cappella for Emma

Îmi place deosebit de tare de oamenii de la Blogotheque şi ce reuşesc ei să facă.

În seara asta mi s-o pust pata pe For Emma, a lui Bon Iver, şi aşa am dat iar peste o chestie extraordinară care o filmat-o băieţii. Nu fac decât să mă repet, ştiu, dar trebuie să o spun iar că Bon Iver e/sunt unu din cele mai bune exemple ale faptului că poate să fie deloc complicat şi deosebit de frumos în acelaşi timp.

La Conserva