Tag Archives: concert

Keith Caputo @ Budapesta [27.09.10]

[la o luna după, m-am auto-încurajat să aranjez și să completez în sfârșit draft-ul despre concertul ăsta; mi-o luat cam mult, ce-i drept, dar na, asta e]

Keith Caputo @ Dürer-kert, Budapesta – 27 septembrie 2010

După o zi întreagă de plimbări prin Budapesta, cu o durere îngrozitoare de picioare, și cu ceva dificultate, am ajuns la Dürer-kert.

Partea cea mai proastă când ești singur la concert, îs întârzierile. Nu mă bucură prea mult nici când îs cu cineva, dar singură, într-un loc unde nu cunosc nici măcar limba, să pot trage cu urechea la conversatiile celor din jur, nu îi deloc amuzant. Trebuia să înceapă la 7, o început pe la 8 și ceva. Deci o oră de uitat în jur la fețe, outfituri, la papucii altora și la ai mei.

Zoli Band o fost o mare surpiză. Când am văzut că deschid pentru Keith nu doar în Budapesta, ci [cam] la toate concertele din turneu, i-am căutat să văd cu ce se mănâncă. Nu știu dacă o fost prost momentul, sau ce s-o întâmplat, știu doar că nu mi-o plăcut deloc, și am plecat resemnată că o să stau cam o oră cu muzică blah pe fundal. Ei bine, trupa o sunat excelent. Instrumentiști foarte buni, versuri nice, și o voce extraordinară. La concertul ăsta am aflat că Zoli e Zoltán Téglás, fost frontman la trupele de hardcore/punk/whatever Ignite și Pennywise [deci același background zgomotos ca și Keith, cu a lui Life of Agony] și care acum abordează total diferit muzica: mai melodic, mai soft, mai mult sentiment. Foarte potrivită trupa asta ca deschidere.

Keith Caputo mi-o intrat în playlisturi în 2006, prima dată cu piesa Home, și apoi cu întreg albumul Died Laughing. Treptat, mi-o plăcut tot mai mult, pentru tot ce pune în muzica lui: versuri foarte bune, linii melodice pe măsură, și o voce care-mi place foarte foarte mult. Nu știam la ce să mă aștept ca playlist, mi-ar fi plăcut să fie și Home, dar n-o cântat nimic foarte depresiv. Spre fericirea mea, o fost multe piese de pe Died Laughing (Honeycomb, New York City, Razzberry Mockery , Lollipop, Upsy Daisy) și de pe A Fondness For Hometown Scars (Troubles Down (Attic Crawlspace), Nothing To Lose (X-Ray Illusion), Devils Pride (Forever In Transition)).

E incredibil câtă energie are omul ăsta. Foarte mic de înălțime, foarte agitat, și cu vocea foarte cum trebuie. Pe lângă faptul că pur și simplu cântă bine, știe să antreneze publicul, să interacționeze cu el, show în toată regula. O mare bilă albă pentru oamenii de la instrumente, care deși adunați din alte trupe/proiecte, o sunat deosebit de bine și închegat. Un chitarist aparent foarte timid, Ryan Oldcastle (singurul căruia i-am reținut numele, cu care Keith o și pus de-un proiect nou, pe nume The Neptune Darlings), dar excelent instrumentist, un baterist cu tricou The Mars Volta, foarte cute, care și-o descărcat forța și experiența pe un set glittery blue f glamorous, un bassist foarte experimentat, și un stage man foarte frumos, încălțat în Vans, care și-o împrumutat skillurile de chitarist pe vreo 3 piese. Printre cele mai faine momente, Keith exclamand după un cover foarte mellow la Girls Just Wanna Have Fun: It takes a real man to have the balls to cover this song [sau ceva de genu].

La bis s-o întors cu tot cu Zoli, si o cântat împreună o piesă foarte faină; din păcate nu știu ce. Vocile li s-o completat excelent, un moment foarte bun.

Din păcate mi s-o descărcat bateriile de la atâtea poze care le-am făcut prin oraș. Nu mi-o părut foarte rău, pentru că mare lucru nu-mi ieșea, dar eu tot încercam. Așa, am lăsat aparatul în geantă, și m-am bucurat pur și simplu de concert.

M-am aproape târât până la hostel, mi-o luat de 2 ori mai mult timp. Dar ce mai contează asta, când ai sentimentul ăla de foarte bine, și de concert reușit peste tot în corp. Încă nu îmi dau seama cum m-o ținut playeru o oră pe bateria goală, dar m-am bucurat și gata.

Am ajuns frântă și am adormit instant. Ziua următoare am luat-o înapoi spre România.

Reclame

un “Fuck me, Melanie” acapella.

Nu trebuia să se întâmple, aş fi putut prea bine să nu scriu asta acum însă dacă scriu e semn că s-a întâmplat: dada, am fost la Nouvelle Vague acum două seri. Profit de faptul că pentru prima dată pare să îmi iasă o introducere ca să îi mulţumesc lui Cati care mi-a dat o invitaţie, apoi încă una (sau două sau trei, câte aş fi vrut) şi mi-am îngăduit bucuria de a o lua şi pe !r!na cu mine, iar ca bonus două colege. Mulţumiri călduroase pentru ocazia oferită.

Totul s-a petrecut la Sala Palatului, unde mai nou par să aibă loc toate concertele, din motive care îmi depăşesc capacitatea de înţelegere. Am avut foaier, am avut garderobă, ne-am fâţâit privirile de la unii la alţii, apoi am dat roată cu ochii de la alţii la pliante, reviste şi fluturaşi, până am zărit nişte persoane cunoscute: noi în oglinzile de la garderobă. Eh, nu chiar. I-am remarcat pe Gyuri Pascu (?!), Michi de la Şuie Paparude (a stat chiar în primul rând, eu cam în ultimul, dar de la „mama ciorilor” se vede cel mai bine), Byron singur în hol şi… domnu’ decan. Ce mi s-a părut dubios de la bun început a fost publicul: cam amestecat, mulţi din generaţia „obosiţilor”, cu cearcăne de la calculator şi, dincolo de orice cuvinte, dorinţa de a sta jos. Nu am revăzut/ recunoscut individe şi indivizi de la concertul din vară, nu ştiu ce să zic, poate că au fost într-adevăr mulţi cei care au spus ’pas’ din cauză că nu a trecut încă aşa de mult de-atunci. Nu văd însă cum ai putea să te saturi de Nouvelle Vague.

De asemenea bizară a mai fost clipa anunţului pentru „spectatori”… cum că începe „spectacolul”… să ne ocupăm locurile. Oook. În definitiv, nimic nu e deplasat aici, aşa a şi fost: Nouvelle Vague în concert fac de-a dreptul un spectacol, publicul a fost de-a dreptul spectator şi a stat fics pe scaune. Am pierdut intrarea pe scenă şi o parte din prima piesă, abia atunci întregeam grupul în foaier. În sală, beznă şi tăcere, oameni negri şi amuţiţi. Pe scenă, Mélanie Pain şi Nadeah Miranda, bănuiesc că Marc Collin, Olivier Libaux, un domn la tobe, alt domn la chitară. Şi fum, şi lumini roşietice, şi o impresie puternică de Paris: o scenă de club de jazz unde pe la mese fumegă ţigări uitate pe marginea buzei de fumătorii hipnotizaţi, iar pe la colţuri, lângă bar, în drum spre toaletă, cine se mişcă e alunecos, cine priveşte e languros. Nouvelle Vague sau secsu’ pe scenă. M-am simţit eliberată când s-a „cântat acapella «fuck»” , adică atunci cînd am urlat din spatele sălii comuniste cu toată voioşia şi din toată inima: FUUUUUUUUUUUCK. Aproape că m-am simţit ca o franţuzoaică, pentru o clipă, m-am simţit îndreptăţită să o fac.

Dar piesa serii pentru mine a fost, trebuie să fi fost, Sweet and Tender Hooligan, precedată de o explicaţie dată de Mélanie despre cum englezescul „hooligan” nu e decât franţuzescul „uligan”, haimanalele doar nu cunosc bariere de limbă, nu? Ei, au avut un joc frumos de scenă: solista singură în faţă, sub lumina reflectorului, doi dintre instrumentişti şi Nadeah se plimbau prin spatele scenei, s-au strâns la un colţ şi ascultau povestea din cântec, întruchipând zvonul, bârfa, comentariul. Simplu. Multe gesturi simple şi faine, da, pe unele le mai ştiam de la concertul de la B’estfest, ce îi salvează de la redundanţă e că toate atitudinile astea sunt marcă înregistrată Nouvelle Vague aşa că nu consideri că se repetă, ci se ilustrează (fotografii de cristina petrescu de la metropotam). Aşa că fetele vor ciocni paharele, vor dansa faţă în faţă coborând lent până în podea, vor sta una lângă alta şi se vor mişca precum păpuşi mecanice şi aşa mai departe.

M-a impresionat ritmul foarte alert, zbura timpul. Poate şi pentru că nu s-a comunicat prea bine cu publicul şi nu existau acele clipe de pauză de discuţie sau prelungire a vreunui cântec. Au fost momente penibile când ei se opreau din cântat şi întorceau microfonul spre public: tăcere deplină. Îi simţeai apoi încordaţi, gata să sară, cu un „merci” amar în zâmbet, trebuie să recunosc, aplauze au fost destule (am impresia însă că şi maimuţele ştiu să aplaude, nu cred că toate, dar mare parte…). Ei, noi am urlat cât am putut, am aplaudat şi am dansat, am glumit şi am schimbat priviri complice şi elocvente. M-am distrat. Nu sunt neapărat ascultătoare de Nouvelle Vague, dar îmi plac deosebit de mult în concert, în carne şi oase, cu corzi şi clape, cu tobe şi chiote, cu contrabas şi o privire ficsă, ficsă.

Pentru cei care au fost la B’estfest, staţi liniştiţi, acolo a fost concertul, experinţa. Aici a fost o repetiţie cu public: ei impecabili, noi prinşi pe picior greşit sau adîncind gaura în scaun. Cât priveşte piesele cântate, modificările nu au fost atât de multe, vreo două trei piese înlocuite, am remarcat că nu au cântat Blue Monday sau Melt with You. Au dispărut şi numerele individuale: blonda cu tobele à zeiţa care aduce ploaia şi roşcata cu contrabasul à cel mai reuşit act de manipulare şi hipnotizare în masă, te dirijează ca pe un copil de 5 ani la cor. Au cântat câteva piese noi, la care publicul a stat şi a privit ca la o expoziţie de tablouri mişcătoare întrebându-se de unde se vine muzica, două bis-uri. M-am simţit prost când după primul bis, la plecarea de pe scenă, chitaristul ne-a făcut semn să mai rămânem să aplaudăm. Erau în stare să plece la garderobă grămadă c-afară plouă, poate e trafic, hai. Nu cred că am mai fost la vreun concert unde relaţia public – artişti să fie un aşa dezastru, o maremare dezamăgire. Mă cuprinde amărăciunea când mă gândesc că după show-ul lor din vară am spus exact contrariul: nu cred că am mai fost la vreun concert unde muzicienii să mă fascineze atât de mult încât să fiu dispusă să cânt cum, ce şi pe câte voci ar fi vrut ei. Cine îşi aminteşte cum a fost la Love Will Tear Us Apart sau la God Save the Queen, ştie despre ce vorbesc.

Mă bucur că am fost, nu ar trebui să vă fie neapărat ciudă daca nu aţi reuşit să ajungeţi. Mie mi-a picat bine şi din senin, pe fond nervos a fost o descărcare, pe fond afectiv un mod frumos de a încheia un an în calendarul personal. Cât despre francezi, cred că i-am nedumerit, i-am frustrat şi i-am nemulţumit. În locul lor n-aş mai călca pe-aici.


Byron lansează Acoustic Drama

recomandă:

Vineri, 10 octombrie, orele 20:00 la Palatul Copiilor

BYRON
Concert unplugged care deschide turneul de promovare a dvd-ului Acoustic Drama.
O experienţă complet acustică asigurata de pian, contrabas, chitare acustice şi tobe, acompaniate de viori, violă şi violoncel .

Invitaţi speciali :
ALEXANDRU ANDRIEŞ şi PAULA SELING.

www.byronmusic.ro
www.myspace.com/byronmusicspace

Biletele se pun în vânzare din 16 Septembrie 2008 prin reţeaua magazinelor Diverta, la magazinul Muzica, precum şi online prin www.ticketpoint.ro, www.bilete.ro, www.myticket.ro şi www.blt.ro
Preţul unui bilet este de 45 ron.
Un eveniment organizat de Kompas Events
www.kompasevents.ro


Dawn could you keep my secret?

Trăind şi eu nerăbdarea clownului de a-i vedea pe Klimt 1918 live, mă tretzesc făcând playlisturi în minte cu piesele ce mi-ar plăcea mie să le cânte.

Probabil o să ies mulţumită vis a vis de aspectu ăsta indiferet de ce hotărăsc baieţii, având în vedere că îmi plac toate pisele lor (mai mult sau mai puţin, evident), dar totuşi, nu pot să nu sper că o să cânte Nightdriver, o veche obsesie/iubire/wahteverpositive a mea, şi probabil prima piesa de la ei pusă obsesiv pe repeat.

Nightdriving it is one of my favourites. Streets are empty, air is cleaner and my mind rides far away towards memories. The city fits with this flow and becomes an ensemble of lights and apparitions. In these moments, one rejoins with himself and the grief of a loss turns into elegy. Driving is therapeutic: in its way, refers to the idea of post war as the overcoming of pain and as convalescence. Maybe it is the reason because sometimes we desire to stretch out the journey and keep suspense intact
Marco Soellner – chitara si voce Klimt 1918

Mai puţin de două luni până la concert. Şi da, cu cât se apropie data, cu atât sunt mai nerăbdătoare.
Vă las şi pe voi cu mai sus menţionata piesă şi cu versurile ei.
Enjoy!

Ah, şi trebuie neaparat să menţionez că iubesc coperta albumului de pe care face parte, Dopoguerra.

Klimt 1918 – Nightdriver

Springtime comes, tells me who you are
Insects light stoles these silent stars
Shaking mouth, you should see
The street that flows like a shining tear
Nighttime-drive searching for suspense
Don’t head for home
I find I’m not there
I’ll be waiting patiently
‘till dawn sees my signs, constantly
Feel no shame for what I’m looking for
I try to keep pain hidden when I roam
Night takes care of wounds, I can believe
Night-driving away…

Sky is freed from fears
And with soft tears
Hides my eyes as they cry
Hides my eyes as they cry
I can float here, I drive me home
Now I feel so alive
Dawn, could you try to help me hang on today?
Could you warm my dewy mouth?
Could you keep on singing until sun won’t rise
Time won’t run
Birds won’t fly
My plan has long been
Underway
You know it’s true
Street is straight
I take my place
All the world has closed his eyes, since I drive
Cast o? the colours
Faraway in a place where I fade, where I hide
(Stolen stillness)
No she can’t find dewy space
Night-drive shelter
Dawn could you keep my secret?
Don’t betray me, no…


Atacul Martienilor – Bucuresti

IMG_5931

Sambata am fost la unul dintre cele mai tari lucruri ce se puteau intampla in aceasta tara, de la acel mig lovit de OZN-uri sau de la evenimentele paranormale din codrii patriei.
Am fost ademenit de vocea etereala a Martinei Topley Bird intr-un joc frenetic cu tabla, chitara electrica, pianul, pianina si o voce in contrapunct cu toate asalturile ritmice ale instrumentelor de percutie, pentru ca deseori in prim plan nu se aflau decat vocea si bateria si era indestulator, tot ce era de trimis spre public fusese lansat in eter.

IMG_5903 IMG_5901 IMG_5905

Aflandu-se tot timpul langa Tricky, Martina a fost deschisa catre colaborari cu diversi artisti, cei mai multi din zona Bristol a muzicii britanice. La Bucuresti am remarcat un cover la piesa celor de la The Stranglers, „Golden Brown” si m-a impresionat atunci cand tabla a intrat pe xilofon pentru un boogie ludic cu vocea Martinei.

A fost intro-ul perfect pentru ce trebuia sa urmeze. Aveam sa fiu rapit timp de doua ore, smuls din cotidian, aruncat in realitatea selenara a basilor, sonoritatilor dark, ambientului acid, mediului pulsand in ritmurile cosmice. Capturat de muzica pe care o urmaream curgand printre stele din camera mea, atunci cand eram copil. Aruncat intr-un vrie vizual cu graffiti de neon si mesaje subliminale. Aflat undeva la confluenta culturii alternative cu icoanele si vibe-urile pop.

Concertul Massive Attack a avut aura unei revelatii si nici acum nu imi vine sa cred ca totul e precis si atent controlat incat sa te aduca in aceste stari. Pare mai mult un space jam cu samplere si toate instrumentele comune pentru o formatie de rock decat o compozitie. E chimic,viu si interactiv, sublima inconstientul colectiv. E un mare gol cosmic…de la singuratatea unui aeroport pana la stirile pe care le vezi in fiecare zi si care seamana izbitor cu cele din zilele care au trecut.

Din acest punct de vedere, ne asteapta un album MA genial iar piesele de rezistenta ale concertului de la Bucuresti au fost gandite sa fie nu cantecele vechi ci tocmai cele noi. All I Want / Marooned / Marakesh/ Dobro, au curs unele dintr-altele. Am simtit coerenta, rock, hip hop, ritm si toate acele lucruri legate de muzica din anii 2000 care te fac sa treci peste toate granitele si sa ramai cu bucuria sunetelor.

Am fost evident in extaz la Teardrop, Unfinished, Karmacoma si mai ales la Inertia Creeps si m-as fi bucurat si sa aud Live With Me pentru ca erau legate de trecutul meu. Insa la piesele noi starile erau suspendate de orice trecut, erau aici, conectate doar cu ce e recent.

IMG_5925

M-am indragostit de Yolanda, mai mult decat de Stephanie pentru ca vocea era pura, puternica. Stephanie era insotita tot timpul de un reverb, probabil pentru ca amplifica ceea ce putea sa sune prea dulce pentru un ambient deseori dark sau eclectic.
Mi-a placut bassistul care se juca atent pe frethless cu cei doi de la percutie. Iar cele doua mega-creiere din spate,3d si Daddy G, care au trecut uneori in fata sunt geniali in ceea ce fac cu acele samplere. Nu am asistat la beat-uri monotone ci mai degraba la o structura multi-layer cu influente si sunete suprapuse atent, reproduse si miscate acolo, live.

Si ce mi-a mai placut foarte mult a fost publicul…Poate si pentru ca multi oameni faini au fost acolo, printre care si toti cei ce au scris pana acum pe acest blog. Am fost foarte fericit sa-i vad. 🙂


The Twisted Cables @ Cluj (26.05.2008)

De The Twisted Cables ştiam de ceva vreme de la Floppy. I-am tot ascultat pe myspace, şi am tot zis că merg la concert, dar i-am tot ratat. Până aseară.

Pe la 10 jumate au început să cânte în Autograf, Cluj. Au cântat până pe la 12, dar n-am simţit deloc cum o trecut timpul. Aş fi stat să-i ascult până dimineaţă dacă mi-ar fi cântat.

Un bas, o chitară, un om cu un laptop şi o voce deosebit de frumoasă pot face o atmosferă extraordinară. Au cântat şi piese de-ale lor (şi promit foarte mult) şi coveruri – un Tribalistas, două The Cure – Lullaby cu Mihai de la trupa Rock House la voce; un Just Like Heaven cu o voce angelică de-a dreptul; şi cireaşa de pe tort, cel puţin pentru mine, pentru că încă nu am auzit aşa ceva la nici o altă trupă românească, coverul foarte mişto la Zero 7 – In the Waiting Line. Poate au mai fost şi altele de care nu am ştiut eu că-s coveruri. Au avut şi o prietenă invitată să cânte două piese. O altă voce deosebită.

Păcat că o fost puţină lume. De o astfel de trupă merită să se audă peste tot. Pe de altă parte, avantajul o fost că astfel Zed, bassistul trupei, o putut face pe spectatorul în timp ce cînta, ieşind din spaţiul oarecum delimitat pentru cântători şi făcându-şi treaba din public. Probabil voia să vadă şi el cum îi de cealaltă parte a luminilor.

Îmi pare rău că nu ştie mai multă lume de The Twisted Cables. Şi sper că nu o să aibă aceeaşi soartă cu Aievea, de care s-a auzit mai mult(e) la un an, doi după ce au scos albumul. Rămâne de văzut ce aleg şi ei să facă. Eu aştept un album, pentru că muzică mişto au, versuri la fel, de voce nu mai vorbesc. S-ar putea auzi lucruri foarte frumoase de ei în viitor.

Dacă aveţi ocazia să-i vedeţi în concert, nu ezitaţi. Live sună mai bine decât pe myspace. Mai ales pentru că reuşesc să transmită un sentiment foarte fain când cântă. Se creează o atmosferă foarte comfortabilă, caldă, intimă.

A fost un concert deosebit din punctul meu de vedere, mai ales că nu am văzut nici o altă trupă de gen, live. Îs obişnuită cu concertele rock, chiar şi alea metal. Am fost şi la partyuri d’n’b şi prin liceu la concerte de hip-hop. Dar un concert The Twisted Cables e ceva aparte.

Da, ştiu că i-am lăudat de la primele cuvinte, dar merită din plin.

Update: Tocmai am corectat nişte greşeli pe ici pe colo. Vă rog când le vedeţi nu ezitaţi să-mi atrageţi atenţia că uneori scriu la ore dubioase şi nu le observ.


Persona @ Cluj (27.03.2008)

Aseara aveam chef foarte mare de ieşit în oraş la ceva eveniment – film, teatru, orice. Aşa că în momentul în care m-o întrebat Floppy dacă nu mă duc la concert, nici nu prea o contat cine cântă, am zis da.

Trupele de pe afiş au fost Vive La Noiz şi Persona. Din păcate am ajuns prea târziu în Janis să prindem şi prima trupă.

Persona

De Persona ştiam doar că-s din Timişoara şi că îs fosta trupă a lui Cătălin din Kumm.

Concertul a fost mişto. Au cântat 20 de piese, din care 4 coveruri: Pixies – Here Comes Your Man, The Clash – Guns of Brixton (care mi-o plăcut în mod deosebit cum o sunat), Noir Désir – Le Vent Nous Portera (o surpriză foarte plăcută) şi la bis Black Rebel Motorcycle Club – Love Burns. Mi-au plăcut piesele lor, majoritatea foarte alerte şi vesele. Ei păreau să se simtă foarte bine pe scenă – care cred că dacă era puţin mai mare se simţeau şi mai bine (cu o libertate de mişcare mai mare). Mi-a plăcut că au spus titlul fiecărei piese înaninte să înceapă să o cânte – e bine că poţi reţine cum se numeşte dacă îţi place în mode deosebit.

Eu am rămas cu Home In Arms, People On the Move, Momentary Lack of Passion şi Hands Up In the Sky. Au pomenit ceva şi de intrat în studio şi înregistrat album – de care am devenit foarte curioasă.

Câteva piese se pot asculta pe pagina lor MySpace. Cine are ocazia să-i vadă în concert, eu zic că merită încercată experienţa.