Tag Archives: Bucureşti

it’s all happening.

Am hoinărit din greu în săptămâna ce aproape c-a trecut (înţeleg de-aici că la mine săptămâna începe vinerea), dar am umblat cu rost c-am văzut şi eu Budapesta, Porcupine Tree şi Yann Tiersen. Şi zău că-mi vine să mă laud. Dar cu măsură şi consideraţie pentru cei ce n-au fost şi şi-ar fi dorit.

Încep cu sfârşitul că e mai pregnant în amintire, memoria recentă, memoria mea de scurtă durată [scuze, mă cam doare capul]. Aseară, la Sala Palatului (oh, da! din nou, iar şi iar, or să mă îngroape acolo cu onoruri) am fost în număr mare şi voios, unii fremătând de nerăbdare, alţii de nepăsare să-l vedem pe monsieur Yann Tiersen pe care l-am ţinut aproape de inimioară într-a 12-a când era primăvară şi mă intoxicase dorul de Paris. M-am dus cu aşteptări foarte coborâte că auzisem din guri rele cum că ar suna dubios în concert, cum că ar cânta alte chestiuni decât cele consacrate, cum că s-ar putea să nu îmi placă. Şi cum nimic nu-mi iese mai bine decât să mă las convinsă că lucrurile sunt în esenţă naşpa, am luat biletele cele mai ieftine şi am stat sus de tot că mă luase cu ameţeală. Pentru neiubitorii de Sala Palatului, recomand totuşi cea din urmă categorie, e cel mai bine să stai sus în spate, vezi perfect şi lumea e mai relaxată acolo. Închid toate parantezele ilogice şi je reviens au sujet de monsieur Tiersen.

Să spun, după toate astea, că mi-a depăşit aşteptările n-ar însemna mare scofală. Plusez: m-a uimit. Parcă era un Kurt Cobain ajuns la 40 şi de ani, blugi lăsaţi în jos, tricou negru cu ceva mâzgăleală şi cămaşă în carouri roşie. Şi chitară, frate! A fost grozav, un concert rock pe cinste. Experimental, post-rock, icelandish, şopteşte-mi, muză, că nu ştiu cum să-i zic. Afonă cum sunt, habar n-am ce-a cântat că am recunoscut aproape nimic, dar aş mai plăti o dată biletul ca să mai ascult bucăţile alea. Monsieur e însoţit de chitarist, basist, toboşar şi tanti multi-talentată care scârţâie ceva chestiuni pe-acolo, vine şi la voce, apucă şi de chitara aia mică. Sunt ridicol de imprecisă, iertare. Ar ajuta dacă aş spune că ce făcea ea acolo aducea a cântecul unei sirene înşelătoare, sunetele alea periculoase din cauza cărora şi pentru care se leagă bărbaţii de catarg?
Mi-a plăcut mult de ei, mi s-au părut foarte buni instrumentişti, basistul sărea şi dansa şi se frângea în feluri de nedescris, erau toţi foarte pătrunşi de ce făceau, foarte absorbiţi. Am înţeles în sfârşit de ce în pozele pe care le-am mai văzut de pe la concerte live monsieur Tiersen era mereu transpirat, epuizat de ziceai că a făcut trei ture de campus. Că doar cântatul la vioară nu-i aşa alergătură. Omul se munceşte de fapt cu chitara. A luat şi vioara de cîteva ori, dar a folosit-o pentru deliruri şi scurte pasaje calme. Dar a şi sărit cu ea în braţe ca la pogo.

Concertul a fost impresionant, pentru mine una, sala plină, Tiersen scump la vorbă, nisipul s-a scurs în 90 de minute, execuţii asurzitoare, cu furie şi obsesie, fără prea multă atenţie faţă de public, a părut mai mult o demonstraţie cu public. Foarte bine le-a ieşit. Ah, şi au avut lumini frumoase – poate singurul indiciu că era un „show” (în accepţia burgheză a termenului, bla).

Va ieşi plicticos de lungă adunătura asta de paragrafe, dar mai am de zis şi de Porcupine Tree. Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la Budapesta. Dunăre, poduri, vânt, stâncă şi clădiri multemulte, o poză n-am făcut, expoziţie renascentistă, toată lumea vorbitoare de engleză, mâncare chinezească etc etc. Şi-un afiş urât cu Porcupine, à la Direcţia 5, singurul pe care l-am văzut, chiar la intrarea în sala Petofi Csarnok, din parcul cu Muzeul de Artă. Locaţia a fost în regulă, sală potrivită, cam întunecată şi tristă, tavanul arăta ca la metrou la Unirii, adică cu maţele scoase. Aveau însă un culoar de jur împrejurul sălii care includea garderobă, bar şi ceva scaune pentru cei slăbiţi. F bine din punctul ăsta de vedere.

Mult mi-am mai dorit să îi văd pe oamenii ăştia, iar m-am dus cu inima strânsă un pic, auzisem că SW poate fi deosebit de naşpa, dar eram hotărâtă să îi iert mai orice remarcă de om obsedat de ideea unui show perfect. Doar am fost la Anathema acustic, ştiu cum e să te certe rockstarul că de ce aplauzi, că de ce cânţi, că de ce zbieri Sleepless.

Speram să am vreo revelaţie cu trupele din deschidere, care s-a dovedit a fi una, şi anume Demians (numele lor desemnând un plural se pune că sunt special guests, nu?). Nu mi-au plăcut, mă mai bălăngăneam că aveau pasaje dlăguţe, pe la început, pe la final, un solist cu ochi frumoşi şi fes, însă am făcut mişto de ei, urât şi în franceză, on peut dire qu’ils sont le Creed francais. Dar nu trebuie să fiu băgată în seamă, încercaţi, ascultaţi, dacă SW îi lasă pe scenă, e ceva acolo, nu ştiu eu.

Concertul a început la 20:00, Demians au cântat 40 de min, după care s-au acordat chitările, s-au aranjat tobele, s-a deplasat microfonul fics în mijlocul scenei, a-a dat cu aspiratorul meticulos. Ştiţi gluma cu you missed a spot? A fost pe bune.
Măi, dar şi când a început, a ţinut două ore şi ceva (poate chiar şi jumătate, eram în transă), cu proiecţii, cu SW în toane bune, cu băeţii ăia vîrstnici dar simpatici, la care te uitai cu ochii mari şi plini de încântare. Nu mi s-a auzit piuitul în tot timpul ăsta.
După cum se ştia, a cântat primul disc de pe The Incident, album care pe mine nu m-a prins, l-am ascultat de două ori şi l-am făcut uitat. Desigur, acum îmi place la nebunie. Mi-e greu în seara asta să explic de ce acolo a devenit într-adevăr noul material Porcupine, aşteptat cu atâta interes. Mă bucur însă că a fost să fie aşa.

S-a făcut o pauză de 10 minute, cu secundele dispărând una după alta la cronometrul afişat pe fundal, la 0:00:00 s-au întors şi au cântat numai bunătăţuri, toate dealtfel în primă audiţie la Budapesta. Memoria de durată lungă mi-e slabă, din ceaţă enumer: The Start of Smth Beautiful, Aneasthetize, Sentimental, Normal, Blackest Eyes, Russia on Ice, Lazarus şi ce-o mai fi fost, iar la bis Sound of Muzak, încheiând cu Trains (unde ni s-a dat voie să aplaudăm la jumătatea cântecului, haha).

SW, având a good hair day, a vorbit în ungureşte cu supuşii, a declarat de la început: „Jó estét”, da, ştim, tu estet, noi vulgari, a tot zis „köszönöm”, în mare, ştie mai puţină maghiară decât mine (dimineaţa „Jó regelt”, cu toţii regretăm de fapt, la amiază „Jó napot”, nimeni nu mai poate de fapt). Nu s-a supărat, deşi a strigat răstit WHAT atunci cînd se tot urlau nume de piese din public, a găsit în sine puterea să glumească în legătură cu playlistul găsit pe net că deh oamenii strigau înainte de piesă chiar piesa care urma. Ca să vezi. A greşit la Lazarus şi, pus pe ceartă, s-a întors la domnul de la clape (foarte stimabil individul), care i-a explicat în gesturi simple şi puţine a cui e vina.
SW: I messed up pretty bad (surâzând ca un zeu). From the beginning (absolvindu-se de vină ca d-zeu după potop).
Minunat a fost.

Anunțuri

the Grimus fingerprint

Printre multele lucruri pe care nu le ştiu pe lumea asta se numără şi acel “nu ştiu” ce ţine de Grimus: nu ştiu de ce nu am scris până acum de concertele lor – că doar mă duc, îmi plac atât de mult, iar după ce l-am văzut pe primul mi-am zis că data viitoare îmi aduc toţi prietenii. Aseară au cântat în Lăptăria-mică-ce-n-a-părut-nicicând-atât-de-mică, dar nu pentru că ar fi dat pe-afară de oameni, ci pentru că mă simţeam prea aproape de scenă, prea aproape de instrumentele lor înghesuite, de fire, cabluri şi alte artificii. Dar e doar o impresie. Ca toate concertele în Lăptăria-istorică-dar-cu-obiceiuri-imbecile s-a început puţin după ora 23 (da, Dan, da, ştiu, ai avut dreptate), cu o binecunoscută pauză fics la jumătate. When in Rome…

N-a fost multă lume, parcă alte feţe însă decât în B52 dintr-o duminică trecută de curând – mai mult loc acolo, mai sus tavanul, mai bine încadraţi ei pe o scenă adecvat delimitată, mai bun şi sunetul, dar n-am auzit pe nimeni plângându-se. Oamenii cântă bine indiferent de [insert problem here] şi n-ai cum să rezişti şi să stai acasă când ştii că se cântă piese noi – n-ai încotro, trebuie să mergi să-i vezi. De data asta chiar am făcut o poză playlist-ului că data trecută m-am fofilat şi bineînţeles că l-am reconstituit apoi cu goluri, lipsuri şi pauze – ah, eu şi memoria mea păguboasă. Doar două piese au lipsit de pe album, dar în locul lor: Attracted, Fractured, Requiem, Satellites, Silence, Fingerprints.

dsc005442

Îmi place Fractured, fost-am încântată din B52 de ea, în general lucrurile tind să devină foarte interesante când trece şi Vali la voce. Toată lauda şi stima însă pentru Bogdan de la care de cele mai multe ori nu îmi pot lua privirea, face o treabă aşa de bună. Nu pot conteni cu afirmaţiile astea de ridicare în slăvi, dar simt că trebuie să compensez pentru dăţile în care nu am consemnat nimic. Deranjant în Lăptărie a fost că fiind atât de aproape nici măcar nu îi puteam cuprinde pe toţi cu privirea odată, după cum şi vocalul se plângea că îl doare gâtul tot sucindu-se să îi vadă şi pe cei din stânga, şi pe cei din dreapta: cum zicea solistul de la Stillwater (Almost Famous): “You know what I do? I connect. I get people off. I look for the guy who isn’t getting off, and I make him get off”. Hehe, fără glumă, chiar îi reuşeşte asta, cel puţin pentru mine funcţionează.

Satellites a fost revelaţia serii – minunat cântec, cu Vali şi Bogdan cântând simultan, zău că am stat locului: For a minute there, I lost myself. Bine că s-au întors la bis şi l-au reluat ca să mă pot bucura pe îndelete. Pauza de la jumătate nush dacă ne-a prins nouă bine sau lor, cert e că toată lumea avea mai mult chef după – dar e greu să fii exploziv în Lăptăria-îngustă, am înregistrat mai multă activitate în zona aparatului locomotor însă. Ei da, şi au cântat piesă după piesă şi reuşesc cumva să te captiveze într-atât că singurul lucru care îmi mai trece prin minte e: “şi să vezi că acum o să se şi termine, aşa repede”. Nu ştiu dacă sunt eu mai contemplativă de felul meu sau dacă alte trupe sunt plictisitoare pe alocuri, dar, câteodată, la concerte, mă mai fură gândurile şi discursul interior – la Grimus nu mi s-a întâmplat niciodată până acum, fie ea restriştea cât de tristă :).

Fac lucruri mici şi de efect, hai acum, cine nu s-a uitat măcar o dată cu subînţeles şi curiozitate către valiza aia?, au jucării de băeţi – megafon şi girofar, şi dada, chestiunea aia care scoate flash-uri de lumină albă – foarte tare, şi ocazional un basist stând cuminte pe o boxă. Dar cel mai tare lucru pe care mi se pare că îl pot face e să cânte Fingerprints, vai tu, Maria, da, ce piesă! Are o atmosferă intraductibilă (scrisesem “atomsferă” prima dată şi parcă nu suna rău în context), îmi vine să vorbesc despre ea numai în exclamaţii – du-te la un Grimus, fra, numai ca să asculţi piesa asta.

Aplauze, aplauze, mulţumim pentru bis, ultima imagine care mi-a rămas în minte: un nenea harnic care strângea instrumentele şi trăgea de cabluri a atins din greşeală dispozitivul de produs flash-uri:
şi s-a făcut lumină – albă şi violentă ca mai toate formele de nebunie.


Those dancing days are not gone

put_on_your_dancing_shoes____by_claytes1

Last night we took a walk on the wild side şi am ajuns în Fabrica (unde şi plecaserăm, de fapt, sa merem) la o adunare de trupe sub un nume cel puţin dubios pentru mine: Brit Pop Express. Se prea poate să am eu o prejudecată în legătură cu eticheta de „Brit Pop”, neştiind prea bine dacă trebe să o conotez pozitiv sau să râd de ea, cert e că mi-am depăşit rezervele şi am plătit cu încredere intrarea (15 ron, cel mai fain chilipir) în timp ce Dan zicea „Hai, mă, că Brit pop e-un fel de rock”.

Am început cu un pahar cu vin şi Les Elephants Bizarres. Vinul era roşu şi Les Elephants Bizarres, una dintre propunerile M.A.P., eu mă consideram deja o persoană cu mintea destupată. Mi-e greu acum să spun ceva despre ei: au fost în regulă, aş zice că mai au de învăţat, dar cum eu ştiu să cânt cel mult la harpă, aş fi cel puţin o impostoare să afirm aşa ceva. Poate au nevoie de linii melodice mai ferme, de un pic mai multă elaborare, ah şi neapărat de versuri mai bune: mai multe şi mai bune, riscă să devină repetitivi şi când mai aruncă şi vreun „discotheque” mie îmi cam vine să stau din bâtzâit.

Un pahar de vin mai târziu au apărut băeţii de la Persona, trupă de care ştiam de la Maria, recomandare întărită şi reîntărită de a mă duce pe la vreun concert de-al lor. Bineînţeles că abia aseară i-am văzut prima dată. Par îndărătnică, probabil că sunt, dar mai bine că s-a întâmplat aşa şi am văzut toate trupele astea în aceeaşi seară: acum ştiu şi eu cum vine treaba cu expresia aia – „să-ţi crească inima de bucurie”. Prin urmare, mi-au plăcut multmult de tot, au un instrumental foarte bun, aveam constant impresia că sunt tot felul de aluzii şi de influenţe muzicale pe care urechea mea afonă şi incultă nu le prinde, dar pe care picioarele mele ştiu să se învârtă. Pe măsură ce fumul se îngroşa şi căldura ne ieşea prin piele, solistul se dovedea tot mai bun, mai amuzant şi mai surprinzător: mă încântă vocea lui, mai bine spus, vocile lui, mi se pare că schimbă foarte bine tonalităţile şi registrele, sună de fiecare dată atât de curat. Oameni serioşi, erau îmbrăcaţi în cămăşi negre din câte am putut eu să văd, nu au avut proiecţii, lipsa asta am resimţit-o mai ales pentru că au cântat între Les Elephants Bizarres şi The Amsterdams, ambele trupe având suport vizual. Din cauza asta, în filmul din memoria mea, secvenţele cu ei sunt alb-negru, ceea ce nu-i defel rău pentru că au fost cu adevărat aparte. Plus că aşa cum singuri au zis, ei au cântat French Pop, nu altceva. Aş fi vrut să spun ceva titluri de piese, dar dacă le-a spus numele ori nu le-am înţeles, ori nu le-am ţinut minte. Ar însemna să trişez şi să trag cu ochiul pe myspace, cine vrea să ştie playlistul să dea pe la concertele lor. Mizez că voi fi şi eu prin preajmă.

Deşi consider că surpriza frumoasă a serii a fost Persoana, The Amsterdams mi-au depăşit cu mult aşteptările – îmi intrase mie cumva în cap că sunt o trupă faină. Vrând să-i văd pe ei am aflat de concertul ăsta din Fabrica. Îmi vine să încep cu „Thank you, I had a lovely time”. Şi într-adevăr m-am distrat, am băut vin numai în pauzele dintre piese, altfel aş fi vărsat paharul pe mine – aşaaa de antrenantă e muzica lor. Proiecţii foarte faine, indivizii sunt chiar simpatici, coloraţi, fiecare cu freza şi legea lui. O sursă bună de amuzament a fost să-i urmărim cum îşi schimbă rolurile între ei: mă aşteptam să-i văd pe tipii de la voce făcând schimb de microfoane, dar nu să-i văd trecând la tobe şi alte giumbuşlucuri. Par inepuizabili tocmai pentru că îţi dau impresia că au mereu un as în mânecă, cântă pe rând ba la una, ba la alta astfel că instrumentele sună neobosit(e). Se sincronizează atât de bine, au un număr bine pregătit, serios, mi s-au părut aproape extraordinari. Îmi plac foarte mult ritmurile lor, le schimbă şi le alternează, parcă nu repetă nimic, au un sound foarte insolit, imposibil să nu te prindă. S-au întors pentru bis, hai un cântec, hai două, încă unul, s-a urcat şi Oigăn pe scenă, acum chiar că o ţin până mâine. Ceea ce poate că au făcut, nu vom şti niciodată, noi am plecat la două. Au mai fost prin public şi alţi băeţi de la Kumm, apoi l-am mai zărit pe Mani Gutău, greu să-l ratezi, înalt cum îl ştim şi în tricou roşu, n-au lipsit nici Paparudele Şuie, ce mai, e bine să îi vezi cum trag unii la alţii. Însuşi babylonoise a ţopăit până la ultimele acorduri psihedelice (am plecat mişeleşte fără să spun, îmi cer iertare pe această cale), sperăm că va scrie o cronică în contrapunct.

În concluzie, bine că a început iar şcoala ca să mai merg şi eu pe la concerte. Urmează Grimus în B52, în 22 ale lunii. Spectacular, spectacular.


Buenos Aires, Argentina: el sur genial

Plouă până şi pe fundul râului în Bucureşti, beau cea mai tare cafea pe care mi-am făcut-o vreodată şi ascult Gotan Project. De multe ori cred că plouă doar ca să mai ascult eu nişte Gotan. În vremuri de secetă şi de restrişte ascult numai Celos când îmi beau cafeaua. Am rămas cu impresia că muzica asta e în perfect acord cu griul, meteorologic şi sufletesc, de când cu cărţile lui Ernesto Sábato unde i se dădea replică unui francez care avea impresia că Argentina e însorită pentru simplul motiv că e situată în America de Sud: Paris e mai aproape de ecuator decât Buenos Aires…

Cum mai rar se mi se mai întâmplă, am avut emoţii înaintea concertului. Îmi doream foarte mult să-i văd deşi parcă aş fi vrut să-i ascult cu ochii închişi, dansând afară, sub un cer frământat de nori şi vânt. Am stat la lojă, în infama Sală a Palatului şi mă mai lua cu frig când se punea să sufle câte un vânticel de nemulţumire, dar despre asta mai încolo.

De la bun început, pe scenă a fost o pânză albă încadrată cu negru, ca un ecran de televizor, ca un văl de budoar. A servit ca suport pentru proiecţii şi ca mijloc de ecranare şi discretizare. Mi s-a părut un mod subtil de a te introduce în atmosfera serii, asemenea unui moment pe care şi l-au luat pentru a regla luminile: m-am simţit mai atentă ca niciodată la muzică, devenind brusc conştientă că ar putea exista un sens mai adânc, o viziune mai profundă. S-au izolat în spatele pânzei albe şi au reliefat anumite gesturi în clipurile proiectate stârnind interesul, dând naştere la întrebări, făcându-ne să ne punem probleme. Cel mai bun captatio benevolentiae de până acum. După Queremos Paz, Vuelvo al Sur, Época, Una Musica Brutal, o pereche de dansatori a venit în faţa pânzei, iar la ultima mişcare din tango cortina a căzut. Impresia a fost însă că ar fi căzut peste cei zece muzicieni care purtau toţi costume şi rochii de seară complet albe (făcându-mă aproape să mă simt prost îmbrăcată) şi stăteau în faţa noastră înconjuraţi de instrumente albe, în măsura în care era posibil să fie învelite în pânză: masa cu sintetizatoare, pianul, cutia pe care îşi sprijinea piciorul domnul cu bandoneón. Au mai avut trei viori, un violoncel, o chitară acustică şi o solistă, din păcate, alta decât Cristina Vilallonga. A cântat însă atât de bine încât la finele concertului am discutat şi disputat cu colegele care m-au însoţit: a fost sau n-a fost Cristina Vilallonga.

Faţă în faţă cu ei, spectacolul multimedia nu a încetat, ci s-a mutat în fundal. Arătau impecabil, profesionişti, domni şi doamne, formă înaltă şi manifestare civilizată de artă. Mereu e un contrast, o contradicţie, o nepotriveală când vine vorba de Gotan Project: cel mai interesant contrast însă, o contradicţie fragrantă ce te împinge să te adecvezi nepotrivelii. Unele dintre clipurile lor parcă sunt făcute de amatori, altele sunt atât de precise încât ai impresia că ele dictează ritmul muzicii. Muzica în sine e sintetizată, mereu se aud voci şi vorbe, clinchete de pahare, paşi, zgomote citadine. Dar totul este atît de bine pus la punct încât e eliminată orice stridenţă, nici măcar eclectici nu ţi se par. Nu sunt snobi muzicali, drept dovadă atunci când le-au trebuit tobe şi încă o chitară, neavându-le pe scenă, nu s-au cramponat de conceptul ’live’ – au proiectat doi instrumentişti şi impasul a fost elegant depăşit, mai ales că filmuleţul respectiv era incredibil de bine făcut şi sincronizat. Rapperii care cântă Mi Confesión tot pe pânză şi-au spus versurile, mai mare dragul şi bucuria să-i vezi aşa, toată lumea a râs când a apărut treningul roşu. Totul pare să funcţioneze deşi nu ar trebui: au o practică atât de bună încât orice teorie ţine.

După cele mai bune, cunoscute piese ale lor, un grupaj care spunea povestea tango-ului pe străzile din Buenos Aires: ¡Permiso… yo soy el Tango, yo soy el tango que llega por las calles del recuerdo, donde nací ni me acuerdo, en una esquina qualquiera, una luna arrabalera y un bandoneón son testigos, yo soy el tango argentino, cuando guste, cuande guste y donde quiera! a urmat un grupaj de piese instrumentale, Veronica Silva a ieşit de pe scenă, locul ei fiind luat de una dintre violoniste, iar dansatorii au mai avut un tango, în timp ce multora ne venea să ne foim pe scaune. Cred că au fost Triptíco, Lunático, Tres y Dos, El Capitalismo Foraneo, Cité Tango, Last Tango in Paris… Scriu „cred” şi nu „ştiu” pentru că sunt handicapată acustic: m-am născut fără ureche muzicală şi îmi e greu să recunosc şi să ţin minte bucăţi instrumentale. În ciuda acestui fapt, ca să vezi, muzica pare să mă bucure: minunat omul cu bandoneónul, atât de bine mergea cu chinul arcuşurilor trase brusc peste corzile viorilor cât să răsucească rapid dansatoarea piciorul prin aer şi să mă apuce un vertij; pus pe joc şi joacă domnul de la chitara acustică, m-a uimit pianul ca de obicei, mi-a plăcut mult să-i văd făcându-şi semne de după sintetizatoare: un melanj în care cineva numără mental la fiecare pasaj un, dos, tres!

Una musica brutal este doar violenţa pasiunilor sonorizată, nu te face să plângi şi să râzi în acelaşi timp, nu te deprimă, nu te face isteric, pur şi simplu te dă peste cap. Lasă întotdeauna urme: vânătăi pe suflet. Ah, şi e vicioasă.

Llevo el Sur,
como un destino del corazon,
soy del Sur,
como los aires del bandoneon.

Sueño el Sur,
inmensa luna, cielo al reves,
busco el Sur,
el tiempo abierto, y su despues.

Minunat concert, închei însă protestând cu tristeţe şi amărăciune: publicului român îi lipseşte obiceiul mersului la concerte, avem lacune serioase la capitolul respect şi încredere acordată muzicienilor (!!!), se uită adesea că oamenii ăia sunt artişti şi au o viziune a felului în care muzica lor trebuie receptată. O dată în viaţă, le dai şi lor şansa să îţi arate cum văd ei muzica lor, vreo două ore te laşi pe tine deoparte: tu cu preconcepţiile şi obsesiile tale, tu cu dorinţele tale egoiste, vindecă-te de monomanii şi fii deschis. Posibil să nu-ţi placă. Se mai întâmplă. Te duci acasă, redevii tu însuţi, dai drumul la muzică şi rămâi la ce aveai dinainte. Dar dacă iese bine, concertul devine experienţă, proces transformator, auzul îţi deviază – muzica nu va mai suna niciodată altfel decât ca în concert, imaginile nu vor mai fi aleatorii când vei asculta – vei avea mereu fracturi de amintiri umblându-ţi prin minte.

Sau poate pur şi simplu ar trebui să nu se mai organizeze concerte la Sala Palatului. That place is evil.

Semnează,

Andreea Lunática


The gist of what he meant.

Am fost la Cohen aseară. Eu şi mulţi alţii. Vorbesc şi mă gândesc numai la asta de parcă cu cât trece timpul cu atât impresiile devin mai puternice. E o memorie inversată: sunt la o zi distanţă de moment şi parcă acum am ieşit de la concert. Nu eram aseară în şoc, nici nu cred că gândesc în reluare. Dar dacă ai fi fost acolo, ai şti că un concert atât de subtil nu poate face decât să difuzeze treptat în mintea ta, ca un pliculeţ de ceai în apa fierbinte, să ţi se răspândească apoi prin fiecare colţişor şi să te încălzească pe dinăuntru: eu am fost la Cohen aseară. Încă nu îmi dau seama cum de a fost posibilă o reprezentaţie atât de calmă, cu o atmosferă într-atât de fragilă, întemeiată pe respiraţia tăiată a unei mulţimi strânse sub un cer din ce în ce mai înnorat. Nu îndrăzneai să răsufli pentru că tulburai aerul, nu puteai vorbi deoarece risipeai liniştea, nu îţi permiteai să cânţi întrucât exista riscul să te auzi ca backing vocals. Aşadar ceea ce putea deveni o mare conversaţie pe stadion s-a transformat într-un concert acustic unde aplaudai numai când ţi se indica. Cred însă că „Hallelujah” au intonat mulţi. Era ceva spiritual în toată experienţa asta, da, poate şi pentru că a ţinut mătănii în mână la un moment, da, poate şi pentru că la final s-a strâns întreaga trupă în faţa scenei şi adunaţi câte doi, câte trei în jurul unui microfon au glăsuit o rugăciune şi Leonard Cohen ne-a binecuvântat. Mai mult cred că s-a datorat tăcerii, admiraţiei line, pietăţii aproape cu care l-am ascultat pe Cohen recitându-şi cântecele în timp ce instrumentiştii impecabili te surprindeau cu sonorităţi delicate. Pentru cei care nu ştiau versurile pe de rost cred că a fost o mare ocazie de a le asculta cu atenţie: se chicotea, se zâmbea cu subînţeles, se auzea câte un „ha!” în funcţie de glumele, ironiile şi isteţimile strecurate printre cuvinte. Se simţea tot.

Cântecul serii mele a fost Hey, That’s No Way To Say Goodbye. A fost o revelaţie pentru că l-am ascultat parcă prin intermediul celor din imediata mea apropiere. Cum a început piesa, un domn mai în vârstă de lângă umărul meu stâng s-a pornit pe cântat: vers cu vers, vorbă cu vorbă. M-a emoţionat vocea lui poate mai mult decât a lui Cohen: cânta din tot sufletul, era ceva ce a trăit cu siguranţă. În acelaşi timp am observat un cuplu mai în faţă, se ţineau în braţe, iar bărbatul, mai înalt, şi-a pus bărbia pe creştetul iubitei, a legănat-o uşor şi a chemat-o: hey love…

Pentru toţi cei care s-au temut să vină să-l vadă, pentru cei îngrijoraţi că ar putea pleca răniţi, pentru cine a vrut să se apere ţinându-se departe, îmi pare rău că nu aţi fost acolo. Aţi pierdut şansa de a fi consolaţi. Muzica de-aseară a alinat, nu a îndurerat, a mişcat prin bucurie, s-a cântat pentru prieteni. Am plecat liniştită şi cu o totul altă viziune asupra cântecelor: când au fost scrise toate rănile erau închise, când sunt cântate nimeni să nu plângă. Cum să te întristeze domnul cu pălărie care valsa şi sălta în paşi de dans la fiecare ieşire de pe scenă?

Ce chip, ce surâs, ce privire, ce figură de om! Ne-a avut în mână tot timpul.

Am sentimentul că până şi ploaia a fost din regie. A început odată cu encore-ul care se ştia că va dura: snobii şi burghezii şi-au abandonat scaunele de plastic de 249 ron, poate chiar 349 ron, domnul Cohen le-a îngăduit să plece, pentru cei rămaşi a cântat Famous Blue Raincoat care nu apărea în setlist, zvonul şuieră că a mai cântat-o doar pentru greci, atât. La finalul concertului ploaia încetase, ştiam că se termină tot: de data asta nu se mai întoarce. Gentilomul a încheiat cu: Thank you, dear friends. Now go home, please don’t linger in the rain, I don’t want you to catch a cold. Şi vântul a fost în recuzită, trebuie să fi fost, cum altfel ar fi putut flutura vălul discret din fundul scenei, să se unduiască apoi în luminile schimbătoare, să se umfle dramatic la ultima piesă?

Am vrea desigur să credem că această seară a fost altfel decât toate celelalte din turneul lui, mereu publicul se flatează şi se iluzionează că în alte ocazii muzicienii nu au spus una sau alta, nu au cântat aşa sau altfel ş.a.m.d. Încurajez această slăbiciune amintind că ieri a fost ziua domnului Leonard Cohen. I-am cântat Happy Birthday, i-au adus tort la final. În pauza după prima parte, pe gazon se discuta cu glas ridicat: când se întoarce, cântăm „la mulţi ani”, daaAAA? Adică „happy birthday” deh, nu chiar „la mulţi ani”. Şi asta am făcut. Şi nu doar o dată. Happy birthday to you, happy birthday, dear Leonard, happy birthday to you…

He’s our man, but oh my, what a band this man has! M-au impresionat maestrul de la chitara cu douăsprezece corzi, Dino Soldo cu arsenalul de instrumente şi acel „please” plângăreţ din I’m Your Man şi „the divine, the sublime Webb sisters” în faţa cărora „sincerely L. Cohen” îşi scotea pălăria zâmbind afabil, le-a lăsat să ne cânte rugăciunea If It Be Your Will, tot ele au avut Răspunsul, cel revelat aici în Bucureşti, cel pe care am ţinut cu tot dinadinsul să-l aflăm, fără de care nu mai puteam trăi… „the Answer to all things is: du-dam-dam-de-du-dam-dam”… sau cel puţin în Tower of Song acesta este. Galant de felul său, şi-a prezentat de nenumărate ori muzicienii, fiecare piesă conţinând cel puţin un pasaj solo pentru ca unul dintre ei să atragă conul de lumină al reflectorului.

Toate îmi par literatură dacă stau să mă gândesc la ce îmi place la Cohen. Eu nu cunosc dragostea cu mândria rănită, nu ştiu amorul cu aşa mulţi amanţi, habar n-am de politică, nu profeţesc, nu cred să fi luptat vreodată pentru libertate, nu cred să fi trăit atât de mult, dar învăţ, învăţ chiar acum despre adulţi şi maturitate intelectuală, independenţă sentimentală, îndrăzneală sexuală.

There’s a blaze of light in every word
It doesn’t matter which you heard,
The holy or the broken Hallelujah
.

Sunt bine acum, domnule Cohen. Mulţumesc pentru poezie.


John McLaughlin la Bucureşti

 

Tot încerc să accesez pagina oficială. Nu mi-a mers deloc azi.

Vestea am văzut-o pe last.fm. Am început să caut pe net şi de pe wikipedia am ajuns pe Pages of Fire, The John McLaughlin WWW Tribute Server, unde într-adevăr este confirmat. Aşa că:

15 mai 2008, Bucureşti – locaţia urmează să se anunţe, concert John McLaughlin

Până acum se profiliează un an concertistic tare bun pentru România 🙂