it’s all happening.

Am hoinărit din greu în săptămâna ce aproape c-a trecut (înţeleg de-aici că la mine săptămâna începe vinerea), dar am umblat cu rost c-am văzut şi eu Budapesta, Porcupine Tree şi Yann Tiersen. Şi zău că-mi vine să mă laud. Dar cu măsură şi consideraţie pentru cei ce n-au fost şi şi-ar fi dorit.

Încep cu sfârşitul că e mai pregnant în amintire, memoria recentă, memoria mea de scurtă durată [scuze, mă cam doare capul]. Aseară, la Sala Palatului (oh, da! din nou, iar şi iar, or să mă îngroape acolo cu onoruri) am fost în număr mare şi voios, unii fremătând de nerăbdare, alţii de nepăsare să-l vedem pe monsieur Yann Tiersen pe care l-am ţinut aproape de inimioară într-a 12-a când era primăvară şi mă intoxicase dorul de Paris. M-am dus cu aşteptări foarte coborâte că auzisem din guri rele cum că ar suna dubios în concert, cum că ar cânta alte chestiuni decât cele consacrate, cum că s-ar putea să nu îmi placă. Şi cum nimic nu-mi iese mai bine decât să mă las convinsă că lucrurile sunt în esenţă naşpa, am luat biletele cele mai ieftine şi am stat sus de tot că mă luase cu ameţeală. Pentru neiubitorii de Sala Palatului, recomand totuşi cea din urmă categorie, e cel mai bine să stai sus în spate, vezi perfect şi lumea e mai relaxată acolo. Închid toate parantezele ilogice şi je reviens au sujet de monsieur Tiersen.

Să spun, după toate astea, că mi-a depăşit aşteptările n-ar însemna mare scofală. Plusez: m-a uimit. Parcă era un Kurt Cobain ajuns la 40 şi de ani, blugi lăsaţi în jos, tricou negru cu ceva mâzgăleală şi cămaşă în carouri roşie. Şi chitară, frate! A fost grozav, un concert rock pe cinste. Experimental, post-rock, icelandish, şopteşte-mi, muză, că nu ştiu cum să-i zic. Afonă cum sunt, habar n-am ce-a cântat că am recunoscut aproape nimic, dar aş mai plăti o dată biletul ca să mai ascult bucăţile alea. Monsieur e însoţit de chitarist, basist, toboşar şi tanti multi-talentată care scârţâie ceva chestiuni pe-acolo, vine şi la voce, apucă şi de chitara aia mică. Sunt ridicol de imprecisă, iertare. Ar ajuta dacă aş spune că ce făcea ea acolo aducea a cântecul unei sirene înşelătoare, sunetele alea periculoase din cauza cărora şi pentru care se leagă bărbaţii de catarg?
Mi-a plăcut mult de ei, mi s-au părut foarte buni instrumentişti, basistul sărea şi dansa şi se frângea în feluri de nedescris, erau toţi foarte pătrunşi de ce făceau, foarte absorbiţi. Am înţeles în sfârşit de ce în pozele pe care le-am mai văzut de pe la concerte live monsieur Tiersen era mereu transpirat, epuizat de ziceai că a făcut trei ture de campus. Că doar cântatul la vioară nu-i aşa alergătură. Omul se munceşte de fapt cu chitara. A luat şi vioara de cîteva ori, dar a folosit-o pentru deliruri şi scurte pasaje calme. Dar a şi sărit cu ea în braţe ca la pogo.

Concertul a fost impresionant, pentru mine una, sala plină, Tiersen scump la vorbă, nisipul s-a scurs în 90 de minute, execuţii asurzitoare, cu furie şi obsesie, fără prea multă atenţie faţă de public, a părut mai mult o demonstraţie cu public. Foarte bine le-a ieşit. Ah, şi au avut lumini frumoase – poate singurul indiciu că era un „show” (în accepţia burgheză a termenului, bla).

Va ieşi plicticos de lungă adunătura asta de paragrafe, dar mai am de zis şi de Porcupine Tree. Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la Budapesta. Dunăre, poduri, vânt, stâncă şi clădiri multemulte, o poză n-am făcut, expoziţie renascentistă, toată lumea vorbitoare de engleză, mâncare chinezească etc etc. Şi-un afiş urât cu Porcupine, à la Direcţia 5, singurul pe care l-am văzut, chiar la intrarea în sala Petofi Csarnok, din parcul cu Muzeul de Artă. Locaţia a fost în regulă, sală potrivită, cam întunecată şi tristă, tavanul arăta ca la metrou la Unirii, adică cu maţele scoase. Aveau însă un culoar de jur împrejurul sălii care includea garderobă, bar şi ceva scaune pentru cei slăbiţi. F bine din punctul ăsta de vedere.

Mult mi-am mai dorit să îi văd pe oamenii ăştia, iar m-am dus cu inima strânsă un pic, auzisem că SW poate fi deosebit de naşpa, dar eram hotărâtă să îi iert mai orice remarcă de om obsedat de ideea unui show perfect. Doar am fost la Anathema acustic, ştiu cum e să te certe rockstarul că de ce aplauzi, că de ce cânţi, că de ce zbieri Sleepless.

Speram să am vreo revelaţie cu trupele din deschidere, care s-a dovedit a fi una, şi anume Demians (numele lor desemnând un plural se pune că sunt special guests, nu?). Nu mi-au plăcut, mă mai bălăngăneam că aveau pasaje dlăguţe, pe la început, pe la final, un solist cu ochi frumoşi şi fes, însă am făcut mişto de ei, urât şi în franceză, on peut dire qu’ils sont le Creed francais. Dar nu trebuie să fiu băgată în seamă, încercaţi, ascultaţi, dacă SW îi lasă pe scenă, e ceva acolo, nu ştiu eu.

Concertul a început la 20:00, Demians au cântat 40 de min, după care s-au acordat chitările, s-au aranjat tobele, s-a deplasat microfonul fics în mijlocul scenei, a-a dat cu aspiratorul meticulos. Ştiţi gluma cu you missed a spot? A fost pe bune.
Măi, dar şi când a început, a ţinut două ore şi ceva (poate chiar şi jumătate, eram în transă), cu proiecţii, cu SW în toane bune, cu băeţii ăia vîrstnici dar simpatici, la care te uitai cu ochii mari şi plini de încântare. Nu mi s-a auzit piuitul în tot timpul ăsta.
După cum se ştia, a cântat primul disc de pe The Incident, album care pe mine nu m-a prins, l-am ascultat de două ori şi l-am făcut uitat. Desigur, acum îmi place la nebunie. Mi-e greu în seara asta să explic de ce acolo a devenit într-adevăr noul material Porcupine, aşteptat cu atâta interes. Mă bucur însă că a fost să fie aşa.

S-a făcut o pauză de 10 minute, cu secundele dispărând una după alta la cronometrul afişat pe fundal, la 0:00:00 s-au întors şi au cântat numai bunătăţuri, toate dealtfel în primă audiţie la Budapesta. Memoria de durată lungă mi-e slabă, din ceaţă enumer: The Start of Smth Beautiful, Aneasthetize, Sentimental, Normal, Blackest Eyes, Russia on Ice, Lazarus şi ce-o mai fi fost, iar la bis Sound of Muzak, încheiând cu Trains (unde ni s-a dat voie să aplaudăm la jumătatea cântecului, haha).

SW, având a good hair day, a vorbit în ungureşte cu supuşii, a declarat de la început: „Jó estét”, da, ştim, tu estet, noi vulgari, a tot zis „köszönöm”, în mare, ştie mai puţină maghiară decât mine (dimineaţa „Jó regelt”, cu toţii regretăm de fapt, la amiază „Jó napot”, nimeni nu mai poate de fapt). Nu s-a supărat, deşi a strigat răstit WHAT atunci cînd se tot urlau nume de piese din public, a găsit în sine puterea să glumească în legătură cu playlistul găsit pe net că deh oamenii strigau înainte de piesă chiar piesa care urma. Ca să vezi. A greşit la Lazarus şi, pus pe ceartă, s-a întors la domnul de la clape (foarte stimabil individul), care i-a explicat în gesturi simple şi puţine a cui e vina.
SW: I messed up pretty bad (surâzând ca un zeu). From the beginning (absolvindu-se de vină ca d-zeu după potop).
Minunat a fost.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: