Gărâna Jazz

Pentru că muzica şi natura îmi sunt atât de aproape, weekend-ul trecut am fost în Semenic, unde m-am alaturat voluntarilor de la Mai Mult Verde pentru festivalul de jazz de la Gărâna. Asocierea e una extrem de fericită – jazz-ul, cea mai curata muzică, Gărâna, un sat bănăţean încărcat de vibraţiile pozitive ale locului şi spiritul verde al oamenilor care au trecut pe-acolo şi au lăsat în urmă, nu pet-uri, nu sticle de vodcă, nu gunoaie, ci doar muzica…şi o atitudine responsabilă faţă de natură.

Au fost cel putin doua concerte tari in fiecare seara, chiar daca unele au fost amânate din cauza furtunii sau a problemelor tehnice.

Legătura cu ediţia de anul trecut a fost Terje Rypdal, deseori alături de Jan Garbarek în multe concerte. Pianist de formaţie clasică, chitarist auto-didact şi compozitor creativ, T.R. a fost influenţat de new age, Jimmy Hendrix şi de alte vremuri sonore eclectice si extravagante. De altfel, aşa a şi sunat concertul – a fost creativ fără să fie imprevizibil, deseori abuziv cu imaginaţia sonoră a ascultătorului de jazz, aproape de limita fusion-ului.

La polul opus a fost Ronin, proiectul lui Nik Bärtsch, care încearcă să obţină maximum cu mijloacele minime folosite. Probabil secretul e abordarea temelor cu scopuri minimale, fără să îţi propui efecte extravagante sau grandioase. Compoziţiile respiră un aer liber, muzicienii improvizând pe structura unor module prestabilite, divagând progresiv pe structuri repetitive – calitatea înaintea calităţii. Ronin e punctul sacru de întâlnire al buclelor sonore hipnotizante. Cel mai bun live act de la Gărâna, alaturi de Molvaer(de la label-ul german ECM).

Tot de la casa de discuri ECM, a venit şi John Abercrombie, corespondentul lui Rypdal pentru seara de sâmbătă – fusion sofisticat, compoziţii elaborate, în contrast cu acusticul lui Helge Lien(datorat furtunii). Din păcate, în momentul în care se derula aceasta interpretare, aproape magică, dupa cum mi s-a povestit, eu încercam să trec un pârâu umflat de ape, spre poiana unde aveam cortul. Furtuna de sâmbătă seară, una din părţile slabe ale festivalului, alături de glumele expirate alea Moşului si apariţia inoportuna a alaiului E.U. în mijlocul unui concert.

Duminică am marcat primul concert Trigon, mult lăudatul cvartet de muzicieni basarabeni. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul – deşi inventivi, Trigon jonglează mai mult cu instrumentele pe structuri modale. Nu e nimic imprevizibil în afară de micile note discordante date de violă, flaut, xilofon, bass-ul fretless. Exaltarea audientei vine din asocierea cu ceva extrem de familiar si personal, folclorul, prezentat in forme cunoscute si familiare etno-jazz-ului. Trigon sunt ecoul folclorului românesc, mai mult decat reflectarea sa in jazz. Faptul ca ştii să improvizezi bine la un instrument nu înseamna că poti improviza per se. Ştiam exact ce o să urmeze dupa fiecare notă, după fiecare portativ – era mai mult un exerciţiu de acrobaţie muzicală pe teme folclorice.

Şi la final – Nils Petter Molvær… mult, mult, mult aşteptat, venit cu Eivind Aarset şi sunetist propriu. NPM e creatorul unor altor lumi sonore. Diluate, fuzionand in clar-obscur, el isi schiteaza tuse vagi, alimentand deseori spatiul sonor cu sample-uri din biografia muzicala a planetei. Reuseste sa creeze un peisaj unde singuratatea fiordului e vecina cu nemarginirea desertului. Atat de fragila a fost interpretarea, trompeta ce puncta in surdina fiecare detaliu, incat aveam impresia unei lumi post-apocaliptice, cu micile inventii electronice prezente doar ca memorii ale civilizatiei tehnologizate. Nimic fortat, totul de la inceput. Cu Nils Petter Molvær am ajuns la capatul lumii si am respirat din nou (pentru ca Garana e o intoarcere in timp si un salt intr-un posibil viitor post-industrial, unde natura invadeaza jungla de asfalt).