Monthly Archives: Iulie 2009

Coke Live Peninsula, vineri – 24 iulie 2009

Vineri dimineaţa, m-am trezit, cam ca tot omu din jur pe la 8 şi ceva. Nu că e toată lumea ultra matinală, dar se făcea atât de cald în cort, mai ales învelit în sac de dormit, încât te trezeai vrei nu vrei. După ce am stat vreo jumătate de zi la soare, să nu mai par ruptă din familia Adams, m-am retras spre umbră. Zău că nu vă înţeleg pe aştia de o faceţi constant…pe treaba asta cu statu la plajă. Pe mine m-o terminat vreo 3 ore. Şi alea dimineaţa în intervalu ăla recomandat de medici. Sărim peste cum am făcut orice numa să nu stau locului, şi totuşi nimic cu adevărat interesant, până pe la 6 seara. Apoi m-am delectat cu duşu ăla rece, am mai scuturat felina prin zona de camping, şi pe la 19 ne-am dus spre scena mare să vedem ce se întâmplă pe lângă ea, şi pe ungurii de la Neo pe ea, de la 20.

Neo

Pe electronicii ăştia i-am cunoscut pe coloana sonora de la Kontroll, acu vreo 2-3 ani. Pe mine nici nu mă păliseră extraodrinar, dar frate-mio îi asculta în draci, aşa că treptat m-o prins tot mai tare. Nu m-am uitat anticipativ la nici un iutub să văd cam cum se prezintă. Îi ştiam de prin poze de pe myspace, da cam atât.

Dacă la început lumea, destul de puţină,  stătea pe jos, relaxată, pe iarbă, şi aştepta să înceapă cântarea să vadă ce au trupeţii de oferit, pe la mijlocul lui deja se înteţiseră rândurile, şi mai toată lumea era în picioare şi dansa.  Peter Kovary, deghizat în poliţai şi Eniko Hodosi, cu look şi atitudine de adolescentă, o împrăştiat în jurul lor o energie extraodrinară, până la cei mai din spate oameni din public. Zău că nu puteai sta locului!

O fost o oră de zbenguială, de fredonat, de zâmbete largi vis a vis de atitudinea şi gesturile lui Peter. Muzica lor sună excelent, fiind una din trupele alea faine care dau ceva pieselor când le cântă live. Aşa că mi-o fost mai dragi în faţa mea decât prin boxele de-acasă. O avut vreo 2 momente foarte Massive Attack-ish, dar totuşi erau ei.

O cântat prea devreme, zic eu. Măcar de la 21 dacă îi puneau…îs sigură că aveau public mai mult şi mai energic de la prima piesă care o cântau.

Sarmalele Reci

După Neo m-am mai învârtit pe acolo şi am mers să prind o bucată de Sarmalele Reci. N-am fost niciodată fan, da nu îmi displac. Am fost şi curioasă cum se prezintă pe scenă, pentru că nu îi văzusem încă live, şi trebuia să mă întâlnesc cineva în zonă.

Am prins cam jumătate din concert. Băieţii se mişcă foarte bine, şi deşi nu o scos nimic în ultimii 5-6, publicul nu şi-o pierdur interesul faţă de ei. Era multă lume, se dansa, se cânta. Piese ca Maniac o făcut tot publicul să sară.

Am dat apoi o tură pe la scena mare, să văd şi eu măcar 5 minute de Tiësto. După cum mă aşteptam, era lume multişoară. Eu nu am mai văzut atâta lume îmbrăcată în alb numai la tv, la reuniuni de pocăiţi şi petrecanii de negrii. Oh, well, păreau să se distreze. Nu zic nimic de muzică, nu e deloc felia mea, dar se auzea impecabil, şi luminile păreau faine. Îs sigură că multă lume s-o distrat.

Gojira

M-am retras la nişte poveşti cu !deladap pe fundal, în aşteptarea lui Gojira. Dacă primii nu mi-o zis nimic şi m-o lăsat absolut rece, Gojira o super încălzit atmosfera. O început excelent cu un mix la Adelin-ul Timpurilor Noi, pe care după primele beaturi toată lumea sărea deja şi dansa.

O fost ca la formula unu, de la stat cu mâinile în sân şi privit în jur, la dansat şi sărit în câteva secunde. Din păcate era doar warm-up set pentru nişte britanici, şi după jumătate de oră, împotriva voinţei publicului, Gojira ne-o spus pa şi s-o dat jos de pe scenă.

Eram foarte curioasă cum o să mixeze britanicii Layo & Bushwacka! Recunosc, mai mult pentru că mă amuza să îi spun celui din urmă Buşvacă. Well, Buşvacă m-o cam dezamăgit, aşa că mi-am luat prietenii, formula întregită, cu ultimii 2 sosiţi, şi am mers spre camping să îi instalăm şi pe ei.

Ideea mea de dimineaţă cu statu la soare s-o dovedit foarte neinspirată pe timpu nopţii când treceam de la senzaţii de căldură sufocantă la frisoane. Învăţătură de minte: eu cu soarele…nu ne prea împăcăm.

Anunțuri

Coke Live Peninsula, joi – 23 iulie 2009

După 250 de km cu maşina cu muzică faină şi vreo 4 opriri mai mult sau mai puţin lungi [magazine, cafea, nevoi fiziologice] am ajuns in Tîrgu Mureş, în mijlocu zilei, pe la 3, când soarele e mai cald şi lipsa de chef cea mai mare. Am primit brăţările de acces şi ne-am dus sa ne reunim cu bucata de grup ce era deja acolo.

Pentru cine nu o fost niciodata la Peninsula, e nevoie de minimum de explicaţii. Treaba asta se ţine într-un complex pe nume Weekend de pe malu Mureşului, care include ştrand, terenuri de diverse sporturi, terase, şi alte măgării similare. Ei bine, când e festivalu, locul ăla se umple, evident, de şi mai multe măgării: de la bungee jumping [chestiune ce am vrut să o fac da mi s-o părut multişor să dau 80 de lei să mp arunc în cap], la labirint din lazi de cola, fusbal cu oameni [adica exact ca ala micu, de masa, doar ca oameni legati de maini pe bari fixe], caţărat pe perete, bodypainting, painball, etc [aţi înţeles ideea].

După ce am băgat puţin lucrurile în seama am mers să ne instalăm corturile, să facem un dush, sa mai frecam menta şi apoi să mergem spre scenă pentru prima trupa interesantă din program. La partea cu instalatu cortului merg primele mulţumiri, familiei exitinse, adica lui văru-mio, pentru că, nu numai că mi-o împrumutat cortu lui să nu dorm afară, dar cortu lui parca e rupt din ACME [daca nu ştii ce e ACME…well, cine dracu nu ştie ce e ACME?!?], aşa că în 2 minute eram gata instalată.

Cu voioşie la dushuri…voioşia o pierit brusc în momentu în care o cazut primu jet de apă pe mine. O fost prima dată când zău că mi-o părut rău că ţin foarte mult la propria-mi igienă. Ca să fiu bine înţeleasă. Timpu în care făceai cel mai scurt duş era suficient ca să răcească nişte doze de jumătate de l lăsate la soare o zi întreagă în cort/maşină albastru închis parcată la soare. Enough said. Măcar o fost înviorător. Spre scenă deci.

Luna Amară

Am ratat toate concertele de lansare Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, aşa că bucuria mea când am auzit că ăsta e ultimu concert din acest turneu o fost foarte mare [EDIT: mare pentru că reuşesc totuşi să prind şi eu unul, nu pentru că se termină :)) ]. Cu ea m-am dus pe la 20:50 înspre Coke Terrace. Băieţii trebuiau să începă la 21. Cum cântatu live presupune din start posibilitatea de apariţie a problemelor, trebuie să te conformezi. Nu mai stau să explic ce şi cum, au făcut-o băieţii de la Luna la ei pe blog Cert e că au început cântarea cu jumătate de oră mai tâziu, dar au terminat-o la ora programată. Pentru cine nu are răbdare să citească acolo, întârzierea a fost întemeiată, şi independentă de voinţa oricui [pana de cauciuc a basistului, Sorin].

Timp de jumătate de oră m-am învârtit de ici colo, am întâlnit cunoscuţi virtuali sau nu, bloggeri şi non bloggeri. Cu alte cuvinte, am băgat lucrurile-n samă.

Cum uneori tot răul e spre bine, am avut parte de un moment total neaşteptat un Roşu Aprins acustic absolut superb. mai ales după ce publicu s-o dezmeticit, şi-o dat seama ce se întâmplă, şi o început să cânte. La finalul piesei, cu încurcare pe faţă, şi evident neplănuit, Nick o început să ne cânte Kill the Dancer. Excelentă proiecţia cu balerina de pe fundal. Imediat la sfarşitul piesi, întreaga trupă – ba mai mult, cu un om în plus [zău că îmi pare rău, da nush cine era omu] cu o chitară acustică – era pe scenă şi începea Into Another.  Nu ştiu ce efect o avut asupra altora. Eu eram obişnuită cu genu ăsta de piese la sfârşitul concertelor, şi îmi rămânea senzaţia. Aşa, am fost în atmosfera de concert încă de la sfârşitul lui Roşu Aprins, asta în condiţiile în care mie îmi ia vreo 3 piese să mă dezmorţesc. Din punctul meu de vedere, o fost o chestie foarte mişto. Nu mai ştiu exact tot ce o cântat, am avut No Return, Chihlimbar, Transitions, Hunt the Wire. Piesele sună ceas, Mihnea-Andrei se potriveşte superb în trupă, iar omul cu proiecţiile are nota 10 cu suficiente steluţe încât să-şi facă propria constelaţie de la mine. Foarte mult mi-o plăcut.

Dar, îmi doream atât de tare să aud Little Sun live. Ştiu că nu o fost vina băieţilor. Cu atât mai mult mi-o fost foarte ciudă. S-o văzut clar că îs grăbiţi jos de pe scenă, când o trecut brusc la Gri Dorian şi apoi la Folclor. Excelent primite piesele de public. Podeaua vibra în aşa hal de la cum sărea lumea, că îţi fugea de sub picioare. Săream învoluntar. Deosebit de mişto momentu, foarte faină senzaţia. Cred că s-o văzut/auzit destul de mişto publicul de pe scenă.

Cu toate că toată lumea prezentă le scanda numele, trupa nu s-o mai putut întoarce pe scenă.

Totuşi, o oră excelentă de muzică faină, proiecţii pe măsură, şi public foarte receptiv si în formă. Proiecţiile alea cu păsările şi mâinile, foarte Radiohead-ish aşa, m-o dat pe spate.

Chris.Su

Pentru mine se terminase must see-ul de pe lista de joi, aşa că m-am dus după restu, la Freedom Arena, să văd pe Chris.Su. Ceva dnb-ist maghiar. Mi-am luat primu compliment la intrare, când unu nu o vrut să mă creadă că am 18 ani până nu i-am arătat buletinu. O fost ok, nu m-o nici dat pe spate, nu mi-o nici displăcut. Am stat vreo oră, timp în care am auzit un remix f interesant la All Is Full of Love, care nu mi-o stârnit nici o reacţie violentă sau neplăcută [şi eu îs destul de pretenţioasă când e vorba de remixuri/covreruri Björk].

M-o lovit apoi supersomnul, aşa că am ales să mă odihnesc în loc să stau la dj de care oricum nu ştiam nimic. Cică următorii, Chase & Status, o fost foarte mişto. Oh, well…să le fie de bine celor ce o fost acolo 🙂 Pe la 12 am mers înspre cort, pe la vreo 1 am adormit. Pe la 3 cineva s-o gândit să se autoproclame cel mai mare tractorist al Băii Mari. timp de vreo 10 minute, să fie sigur că e auzit. Zău că mi-o venit să ies din cort să văd dacă îl cunosc [pentru cine nu ştia deja, da, îs din Baia Mare de loc], dar îmi găsisem poziţia perfectă în sacu de dormit şi am rămas fără informaţia asta.

Pozele îs puse aşa pentru că o fost cea mai simplă metodă de a pune slide. Am vrut slide pentru că dacă tot le-am făcut, pe ele, pozele, măcar să le şi împart 🙂

Cam atât deocamdată. Ziua 2, foarte curând 🙂


peNINsula

Am fost la Coke Live Peninsula.

4 zile foarte mişto din cele mai multe puncte de vedere. Prieteni buni, zile faine [cam calde primele două], oameni faini [re]văzuţi şi mai ales, muzică bună, live, cu sonorizare foarte bună.

Am împărţit cumva zilele astea, mai trebuie să adun impresiile, să le notez, şi să le împart. Asta o să se întâmple pe parcursul zilelor următoare. Am şi zeci de poze – făcute de mine, amatorul din public, deci să nu vă aşteptaţi la ceva de-a dreptu impresionant 😛

Mă duc să selectez, să tai, să decupez. Înţelegeţi voi. Revin curând 🙂


Gărâna Jazz

Pentru că muzica şi natura îmi sunt atât de aproape, weekend-ul trecut am fost în Semenic, unde m-am alaturat voluntarilor de la Mai Mult Verde pentru festivalul de jazz de la Gărâna. Asocierea e una extrem de fericită – jazz-ul, cea mai curata muzică, Gărâna, un sat bănăţean încărcat de vibraţiile pozitive ale locului şi spiritul verde al oamenilor care au trecut pe-acolo şi au lăsat în urmă, nu pet-uri, nu sticle de vodcă, nu gunoaie, ci doar muzica…şi o atitudine responsabilă faţă de natură.

Au fost cel putin doua concerte tari in fiecare seara, chiar daca unele au fost amânate din cauza furtunii sau a problemelor tehnice.

DSC_0021

Legătura cu ediţia de anul trecut a fost Terje Rypdal, deseori alături de Jan Garbarek în multe concerte. Pianist de formaţie clasică, chitarist auto-didact şi compozitor creativ, T.R. a fost influenţat de new age, Jimmy Hendrix şi de alte vremuri sonore eclectice si extravagante. De altfel, aşa a şi sunat concertul – a fost creativ fără să fie imprevizibil, deseori abuziv cu imaginaţia sonoră a ascultătorului de jazz, aproape de limita fusion-ului.

La polul opus a fost Ronin, proiectul lui Nik Bärtsch, care încearcă să obţină maximum cu mijloacele minime folosite. Probabil secretul e abordarea temelor cu scopuri minimale, fără să îţi propui efecte extravagante sau grandioase. Compoziţiile respiră un aer liber, muzicienii improvizând pe structura unor module prestabilite, divagând progresiv pe structuri repetitive – calitatea înaintea calităţii. Ronin e punctul sacru de întâlnire al buclelor sonore hipnotizante. Cel mai bun live act de la Gărâna, alaturi de Molvaer(de la label-ul german ECM).

Tot de la casa de discuri ECM, a venit şi John Abercrombie, corespondentul lui Rypdal pentru seara de sâmbătă – fusion sofisticat, compoziţii elaborate, în contrast cu acusticul lui Helge Lien(datorat furtunii). Din păcate, în momentul în care se derula aceasta interpretare, aproape magică, dupa cum mi s-a povestit, eu încercam să trec un pârâu umflat de ape, spre poiana unde aveam cortul. Furtuna de sâmbătă seară, una din părţile slabe ale festivalului, alături de glumele expirate alea Moşului si apariţia inoportuna a alaiului E.U. în mijlocul unui concert.

Duminică am marcat primul concert Trigon, mult lăudatul cvartet de muzicieni basarabeni. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul – deşi inventivi, Trigon jonglează mai mult cu instrumentele pe structuri modale. Nu e nimic imprevizibil în afară de micile note discordante date de violă, flaut, xilofon, bass-ul fretless. Exaltarea audientei vine din asocierea cu ceva extrem de familiar si personal, folclorul, prezentat in forme cunoscute si familiare etno-jazz-ului. Trigon sunt ecoul folclorului românesc, mai mult decat reflectarea sa in jazz. Faptul ca ştii să improvizezi bine la un instrument nu înseamna că poti improviza per se. Ştiam exact ce o să urmeze dupa fiecare notă, după fiecare portativ – era mai mult un exerciţiu de acrobaţie muzicală pe teme folclorice.

Şi la final – Nils Petter Molvær… mult, mult, mult aşteptat, venit cu Eivind Aarset şi sunetist propriu. NPM e creatorul unor altor lumi sonore. Diluate, fuzionand in clar-obscur, el isi schiteaza tuse vagi, alimentand deseori spatiul sonor cu sample-uri din biografia muzicala a planetei. Reuseste sa creeze un peisaj unde singuratatea fiordului e vecina cu nemarginirea desertului. Atat de fragila a fost interpretarea, trompeta ce puncta in surdina fiecare detaliu, incat aveam impresia unei lumi post-apocaliptice, cu micile inventii electronice prezente doar ca memorii ale civilizatiei tehnologizate. Nimic fortat, totul de la inceput. Cu Nils Petter Molvær am ajuns la capatul lumii si am respirat din nou (pentru ca Garana e o intoarcere in timp si un salt intr-un posibil viitor post-industrial, unde natura invadeaza jungla de asfalt).


Music Alliance Pact – Iulie 2009

Luna aceasta, la Music Alliance Pact, avem o piesa noua de la Melting Carousel, cvartetul indie pop din Timisoara, de aceasta data fara vocea feminina dar cu un sunet mult mai interesant. Melting Carousel se joaca cu jazz-ul in doze mici, dar suficient de concentrate astfel incat sa nu fie una dintre multele trupe de indie pop. La fel ca si Kumm in perioada Dan Byron, lasa in urma griul cotidian si da cu fruntea de stele.

AMERICA: I Guess I’m Floating
Spanish PrisonersKiss The Lawn Goodbye
Brooklyn’s Spanish Prisoners, fronted by Leo Maymind, create fractured power-pop in the vein of The New Porno’s Dan Bejar (Destroyer). They’re currently working on a new album but in the meantime they’ve released a free three-song EP – download it here – from which Kiss The Lawn Goodbye is taken.

ARGENTINA: Zonaindie
Mi Pequeña MuerteLa Música Nueva
Mi Pequeña Muerte means „my little death” so you’re probably thinking this is not a particularly optimistic band. That was true for Hospital, their 2004 debut album, which was loaded with melancholic indie-rock tunes and moaning vocals. But this is 2009 and believe it or not, the band’s third album is called Un Futuro Brillante („a brilliant future”). Maybe that was just pure irony, but in this new effort they define themselves with shiny sounds and instruments, including horns and Moog synthesizers.

AUSTRALIA: Who The Bloody Hell Are They?
Boat BeamThe Rain Pauly
So it turns out that Josephine of Sparkadia is now in this gorgeously gentle folky trio in Madrid called Boat Beam, and they seem to be kinda popular (check their MySpace). How crazy is that? I could listen to The Rain Pauly for days.

BRAZIL: Meio Desligado
NancyKeep Cooler
Five-piece band Nancy have played just a few shows in Brazil and may be more well-known outside the country. They were the first Brazilian band on virtual label RCRD LBL and have been featured on BBC Radio’s Introducing programme, showing their soft indie tunes. Nancy’s members live in different cities and countries so the band’s debut album, Chora Matisse!, was composed on the internet through emails and IM.

CANADA: I(Heart)Music
Rah RahI’ve Got Faith
When I had to submit my ballot for the Polaris Music Prize (think a Canadian version of the Mercury Prize), the one album that was toughest for me to leave off was Rah Rah’s amazing Going Steady. As I’ve Got Faith shows, the band combine the best elements of Broken Social Scene (with the constant sense they’re just barely keeping everything together) and Arcade Fire (in its epicness), with the end result being a sound that’s all their own.

CHILE: Super 45
PedropiedraSol Mayor
Pedro Subercaseaux has been involved with music for almost a decade. Having explored such diverse styles as cumbia, hip-hop, electronica, pop and rock, he has been part of several projects such as Hermanos Brothers, Tropiflaite, Yaia and CHC, gathering a good amount of success along the way. This year Subercaseaux has decided to release his debut solo album, under the moniker Pedropiedra, in which he demonstrates his great ability to craft catchy pop-oriented melodies.

DENMARK: All Scandinavian
The WorksLive And Direct (featuring Jams F. Kennedy)
It’s time to bring some urban tunes to all ye faithful readers of the Music Alliance Pact. Enter The Works aka producers Twelve Beats and Terry Tester, whom I stumbled across quite recently and whose intriguing fusion of hip-hop and electronica I haven’t been able to shake off since. Minimalist, yet rich on details. Hardly moving, but always taking you places. Their debut release, Yokohama EP, is out now and streamed in full on their MySpace.

ENGLAND: The Daily Growl
FriendshipThe Graveyard Shift
Tired of indie bands showing off their ‘African influences’? Well, get ready for one more, although this is done with a lot more bite, distortion and general sense of fun than most.

FINLAND: Glue
NeufvoinRobot
Neufvoin are an up-and-coming indie band who create beautifully-arranged catchy pop melodies with guitars, synthesizer textures and a few other instruments. Apparently, they also like playing with bots and droids. Robot is taken from their debut Robokop EP, six songs produced by Rubik frontman Artturi Taira that journey many different musical landscapes.

FRANCE: ZikNation
Jessica FichotUn, Deux, Trois (1,2,3)
Born in America to a French father and Chinese mother, chanteuse and songwriter Jessica Fichot was raised in France in a multicultural environment. She is a lot like her hometown of Paris: French at heart, but with a soul that’s truly international. Her multi-ethnic upbringing colors the songs on her debut album.

GERMANY: Blogpartei
BonaparteGigolo Vagabundo
Bonaparte are a Berlin-based artist collective from all across Europe. Their sparkling weird-folk is powered by Balkan pace and electronic rhythms. Outfitted with crazy costumes, they are one of the most exciting German live acts around.

ICELAND: I Love Icelandic Music
Sudden Weather ChangePrey Mode
Sudden Weather Change are a five-piece rock band from Reykjavik who have been compared to Sonic Youth and Pavement. Prey Mode is taken from their debut album, Stop! Handgrenade In The Name Of Crib-Death ‘nderstand, which came out in April on the Icelandic Kimi Records label and will be released in Europe and America in September.

IRELAND: Nialler9
The Holy Roman ArmyElegy
Ireland has already produced its fair share of amazing records so far this year and we can now add The Holy Roman Army’s album to that list. How The Light Gets In is the brother and sister duo’s debut and it’s filled with ambient and electronic flourishes with an organic heart. Perhaps it’s not a surprise they are a doctor and a psychologist respectively. Elegy is a perfect example of the band’s yearning for something emotional between the city’s streets.

ITALY: Polaroid
Iori’s EyesAnchor
Iori’s Eyes are a boy and a girl from Milan who play gentle pop with a dreamy touch. Their music brings together a folk mood and a post-rock background. Their songs sound as fragile and delicate as little toys, but definitely know how to be surprising and poignant. Iori’s Eyes just released their debut EP, And Everything Fits In The Yellow Whale, and I can’t wait to listen to a proper album.

JAPAN: JPOP Lover
LITEGhost Dance
LITE are a Tokyo-based instrumental band who play experimental rock with striking, groove-heavy basslines. Formed in 2003, their spirit is similar to Mogwai, 65daysofstatic, Battles, Toe and Envy. In May, LITE visited America for the first time, going out on tour with legendary bass guitarist Mike Watt.

MEXICO: Club Fonograma
Hello Seahorse!Universo 2
Hello Seahorse! is the year’s most acclaimed Mexican indie band. With their third album, Bestia, the trio have made the transition into a multi-dimensional group with a masterwork under their belt. Bestia shines in between ghosts and hazy sonic beauty, in a universe of its own, and proves Hello Seahorse! have total control over their romanticized and passionate, sublime creations.

NEW ZEALAND: Counting The Beat
UrbantramperSouthern Hemisphere Blues
Urbantramper are a five-piece from Wellington who are part of a loose collective known as Treeninja. The band produce introspective pop songs that reflect an endearing, naive angst about their place in the world. This is a group with a manifesto! They’re currently considering issues of music distribution, copyright and the impact of these on the nature of the relationship between musician and audience. Urbantramper have a strong back catalogue and a new album due in September.

NORWAY: Eardrums
SilverdropReal Life
It’s July, it’s summer and it’s time for some fresh and shiny indie-pop from Norwegian six-piece Silverdrop. These are definitely sounds for the sunny days and the band’s new recordings are even more bouncy and energetic than the songs I’ve heard from them before. Silverdrop are currently working on their debut album.

PERU: SoTB
Francois PeglauSpring Lovers Song (Si Tú Quieres)
Francois Peglau’s songs do not need much explanation, they just happen. They are simple and beautiful – they could be borne from a whistle on a bus or a nice sunny day with friends. Francois moved to London two years ago and Spring Lovers Song (Si Tú Quieres) is his most recent song.

PORTUGAL: Posso Ouvir Um Disco?
Andrew ThornME Jane
Andrew Thorn is João Pedro Coimbra, a Portuguese composer/musician/producer and founder of the extremely successful duo Mesa. Andrew Thorn is João’s way of exploring his creativity beyond Mesa’s sound. The debut EP, Brutes On The Quiet, was released independently (Mesa is signed to Sony/BMG) on July 13 and ME Jane is the first authorized download by the artist and a MAP exclusive.

ROMANIA: Babylon Noise
Melting CarouselSeveral Other Universes
Melting Carousel are an indie-pop band from Timisoara with an eclectic approach, ranging from alternative pop to jazz.

SCOTLAND: The Pop Cop
Maple LeavesEasy Speak
Even though Glasgow’s pedigree of producing twee, folky-pop bands (Belle & Sebastian, Camera Obscura) is strong, few have been as relentlessly joyous as Maple Leaves. With their dreamy girl-boy vocals and penchant for colouring their songs with flute, piano and acoustic guitar, Maple Leaves are guaranteed to put the spring into anyone’s summer.

SINGAPORE: I’m Waking Up To…
Force VomitLiberator
Surfing and punk-rock in the city state of Singapore don’t necessarily go hand in hand due to the lack of any noteworthy waves (both literally and metaphorically). Enter Force Vomit, the antithesis of Singapore’s two shortcomings with their brazen brand of surf-punk that takes the piss out of Singapore’s sanitized idiosyncrasies and semblance of normal life. Sounding like a Dick Dale number cut by switchblades, Liberator should easily find a place in a Tarantino film.

SOUTH KOREA: Indieful ROK
Dringe AughTutelar
Singer-songwriter Dringe Augh offers lovely songs full of lively guitar play. Over the years he has recorded several demos and his first official EP, Individually Wrapped, was released in June. On the new version of Tutelar, Dringe is accompanied by delightful female vocals from Eunjie Song of modern folk duo Sogyumo Acacia Band.

SWEDEN: Swedesplease
MAKTHAVERSKANGerman Boy
I was stumbling around the net (MySpace in particular) and came across this band called MAKTHAVERSKAN. I have since learned they are signed to Luxury. Consider this your introduction to the new ‘it’ band from Gothenburg. They are agit-pop combined with post-punk and a little bit of Joan Jett tunefulness.

VENEZUELA: Barquisimeto Musical
Gonzalo TeppaDe Conde A Principal
Gonzalo Teppa is a musician, composer and a breathtaking double-bass player. Born in Barquisimeto, he has wowed audiences in Mexico, Brazil, Spain, USA, Colombia and Bolivia. Downbeat Magazine has selected him as solo artist of the year twice. De Conde A Principal is a version of an original work from Venezuelan composer Aldemaro Romero. It belongs to his latest work, ConTrabajos De Aldemaro.

To download all 26 songs in one file click here


Bob Dylan is the fucking king

Îs unele momente când îmi pare rău că nu fumez. Pentru că mi se pare că nimic nu ar merge mai bine cu ele decât o ţigară.
Şi zău că aş asculta piesa asta pe repeat, cu pachetu lângă mine.


You’re so fine
You’ve got everything I’ve ever wanted in my life
And when you don’t need to show it,
you gotta know it
You can tell me anything, it’s allright
Anytime you call, I’ll be on your side
All night – Looking at you

Naervaer Bob Dylan Is the Fucking King


Tiny Vipers

Tiny Vipers – Dreamer