Those dancing days are not gone

put_on_your_dancing_shoes____by_claytes1

Last night we took a walk on the wild side şi am ajuns în Fabrica (unde şi plecaserăm, de fapt, sa merem) la o adunare de trupe sub un nume cel puţin dubios pentru mine: Brit Pop Express. Se prea poate să am eu o prejudecată în legătură cu eticheta de „Brit Pop”, neştiind prea bine dacă trebe să o conotez pozitiv sau să râd de ea, cert e că mi-am depăşit rezervele şi am plătit cu încredere intrarea (15 ron, cel mai fain chilipir) în timp ce Dan zicea „Hai, mă, că Brit pop e-un fel de rock”.

Am început cu un pahar cu vin şi Les Elephants Bizarres. Vinul era roşu şi Les Elephants Bizarres, una dintre propunerile M.A.P., eu mă consideram deja o persoană cu mintea destupată. Mi-e greu acum să spun ceva despre ei: au fost în regulă, aş zice că mai au de învăţat, dar cum eu ştiu să cânt cel mult la harpă, aş fi cel puţin o impostoare să afirm aşa ceva. Poate au nevoie de linii melodice mai ferme, de un pic mai multă elaborare, ah şi neapărat de versuri mai bune: mai multe şi mai bune, riscă să devină repetitivi şi când mai aruncă şi vreun „discotheque” mie îmi cam vine să stau din bâtzâit.

Un pahar de vin mai târziu au apărut băeţii de la Persona, trupă de care ştiam de la Maria, recomandare întărită şi reîntărită de a mă duce pe la vreun concert de-al lor. Bineînţeles că abia aseară i-am văzut prima dată. Par îndărătnică, probabil că sunt, dar mai bine că s-a întâmplat aşa şi am văzut toate trupele astea în aceeaşi seară: acum ştiu şi eu cum vine treaba cu expresia aia – „să-ţi crească inima de bucurie”. Prin urmare, mi-au plăcut multmult de tot, au un instrumental foarte bun, aveam constant impresia că sunt tot felul de aluzii şi de influenţe muzicale pe care urechea mea afonă şi incultă nu le prinde, dar pe care picioarele mele ştiu să se învârtă. Pe măsură ce fumul se îngroşa şi căldura ne ieşea prin piele, solistul se dovedea tot mai bun, mai amuzant şi mai surprinzător: mă încântă vocea lui, mai bine spus, vocile lui, mi se pare că schimbă foarte bine tonalităţile şi registrele, sună de fiecare dată atât de curat. Oameni serioşi, erau îmbrăcaţi în cămăşi negre din câte am putut eu să văd, nu au avut proiecţii, lipsa asta am resimţit-o mai ales pentru că au cântat între Les Elephants Bizarres şi The Amsterdams, ambele trupe având suport vizual. Din cauza asta, în filmul din memoria mea, secvenţele cu ei sunt alb-negru, ceea ce nu-i defel rău pentru că au fost cu adevărat aparte. Plus că aşa cum singuri au zis, ei au cântat French Pop, nu altceva. Aş fi vrut să spun ceva titluri de piese, dar dacă le-a spus numele ori nu le-am înţeles, ori nu le-am ţinut minte. Ar însemna să trişez şi să trag cu ochiul pe myspace, cine vrea să ştie playlistul să dea pe la concertele lor. Mizez că voi fi şi eu prin preajmă.

Deşi consider că surpriza frumoasă a serii a fost Persoana, The Amsterdams mi-au depăşit cu mult aşteptările – îmi intrase mie cumva în cap că sunt o trupă faină. Vrând să-i văd pe ei am aflat de concertul ăsta din Fabrica. Îmi vine să încep cu „Thank you, I had a lovely time”. Şi într-adevăr m-am distrat, am băut vin numai în pauzele dintre piese, altfel aş fi vărsat paharul pe mine – aşaaa de antrenantă e muzica lor. Proiecţii foarte faine, indivizii sunt chiar simpatici, coloraţi, fiecare cu freza şi legea lui. O sursă bună de amuzament a fost să-i urmărim cum îşi schimbă rolurile între ei: mă aşteptam să-i văd pe tipii de la voce făcând schimb de microfoane, dar nu să-i văd trecând la tobe şi alte giumbuşlucuri. Par inepuizabili tocmai pentru că îţi dau impresia că au mereu un as în mânecă, cântă pe rând ba la una, ba la alta astfel că instrumentele sună neobosit(e). Se sincronizează atât de bine, au un număr bine pregătit, serios, mi s-au părut aproape extraordinari. Îmi plac foarte mult ritmurile lor, le schimbă şi le alternează, parcă nu repetă nimic, au un sound foarte insolit, imposibil să nu te prindă. S-au întors pentru bis, hai un cântec, hai două, încă unul, s-a urcat şi Oigăn pe scenă, acum chiar că o ţin până mâine. Ceea ce poate că au făcut, nu vom şti niciodată, noi am plecat la două. Au mai fost prin public şi alţi băeţi de la Kumm, apoi l-am mai zărit pe Mani Gutău, greu să-l ratezi, înalt cum îl ştim şi în tricou roşu, n-au lipsit nici Paparudele Şuie, ce mai, e bine să îi vezi cum trag unii la alţii. Însuşi babylonoise a ţopăit până la ultimele acorduri psihedelice (am plecat mişeleşte fără să spun, îmi cer iertare pe această cale), sperăm că va scrie o cronică în contrapunct.

În concluzie, bine că a început iar şcoala ca să mai merg şi eu pe la concerte. Urmează Grimus în B52, în 22 ale lunii. Spectacular, spectacular.


2 responses to “Those dancing days are not gone

  • babylonoise

    nu stiu cate acorduri psihedelice au fost in seara aia acolo dar trebuie sa fi fost vina multelor pahare de vodka daca a fost asa.
    chiar viorel imi zicea despre persoana ca e singura formatie care are curajul sa cante, sa compuna pur si simplu, fara s-o dea in psihedelic. nu stiu de unde e frica asta pentru stari muzicale alternative dar persona chiar nu au nevoie de altceva pentru ca suna impecabil. si chiar au de ce. fata de toti oamenii care fac muzica noua/alternativa in romania, ei s-au apucat de lucrul asta de la inceputul anilor 90.
    elefantii au toate sansele sa nu devina inca o formatie de dance punk dar le trebuie ceva mai mult curaj si sa lase marketingu ala la o parte. e ceva extrem de bun si de proaspat in concertele lor.
    apoi amsterdams care ar putea pur si simplu sa ne lase in pace. sa-si faca bagajele si sa plece naibii din tara asta
    da!
    pentru ca au toate sansele sa fie mai apreciati in afara decat aici. nu sunt radiohead sau tv on the radio dar nici nu isi propun. apples and oranges. sunt foarte buni si dinamici pe stilul ala de a canta. un om care nu asculta genul asta de muzica nu se poate plictisi la un concert. si asta spune multe. la fel si faptul ca au avut 3 bis-uri si au reusit sa-l integreze si pe oigan intr-unul din ele. a iesit ceva extrem de interesant si la fel de zgomotos ca un concert sonic youth intr-un aerodrom. ca si cum a turna vopsea mov peste monalisa. nu-art, de la fabrica lui andy warhol pana la fabrica zilelor noastre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: