Buenos Aires, Argentina: el sur genial

Plouă până şi pe fundul râului în Bucureşti, beau cea mai tare cafea pe care mi-am făcut-o vreodată şi ascult Gotan Project. De multe ori cred că plouă doar ca să mai ascult eu nişte Gotan. În vremuri de secetă şi de restrişte ascult numai Celos când îmi beau cafeaua. Am rămas cu impresia că muzica asta e în perfect acord cu griul, meteorologic şi sufletesc, de când cu cărţile lui Ernesto Sábato unde i se dădea replică unui francez care avea impresia că Argentina e însorită pentru simplul motiv că e situată în America de Sud: Paris e mai aproape de ecuator decât Buenos Aires…

Cum mai rar se mi se mai întâmplă, am avut emoţii înaintea concertului. Îmi doream foarte mult să-i văd deşi parcă aş fi vrut să-i ascult cu ochii închişi, dansând afară, sub un cer frământat de nori şi vânt. Am stat la lojă, în infama Sală a Palatului şi mă mai lua cu frig când se punea să sufle câte un vânticel de nemulţumire, dar despre asta mai încolo.

De la bun început, pe scenă a fost o pânză albă încadrată cu negru, ca un ecran de televizor, ca un văl de budoar. A servit ca suport pentru proiecţii şi ca mijloc de ecranare şi discretizare. Mi s-a părut un mod subtil de a te introduce în atmosfera serii, asemenea unui moment pe care şi l-au luat pentru a regla luminile: m-am simţit mai atentă ca niciodată la muzică, devenind brusc conştientă că ar putea exista un sens mai adânc, o viziune mai profundă. S-au izolat în spatele pânzei albe şi au reliefat anumite gesturi în clipurile proiectate stârnind interesul, dând naştere la întrebări, făcându-ne să ne punem probleme. Cel mai bun captatio benevolentiae de până acum. După Queremos Paz, Vuelvo al Sur, Época, Una Musica Brutal, o pereche de dansatori a venit în faţa pânzei, iar la ultima mişcare din tango cortina a căzut. Impresia a fost însă că ar fi căzut peste cei zece muzicieni care purtau toţi costume şi rochii de seară complet albe (făcându-mă aproape să mă simt prost îmbrăcată) şi stăteau în faţa noastră înconjuraţi de instrumente albe, în măsura în care era posibil să fie învelite în pânză: masa cu sintetizatoare, pianul, cutia pe care îşi sprijinea piciorul domnul cu bandoneón. Au mai avut trei viori, un violoncel, o chitară acustică şi o solistă, din păcate, alta decât Cristina Vilallonga. A cântat însă atât de bine încât la finele concertului am discutat şi disputat cu colegele care m-au însoţit: a fost sau n-a fost Cristina Vilallonga.

Faţă în faţă cu ei, spectacolul multimedia nu a încetat, ci s-a mutat în fundal. Arătau impecabil, profesionişti, domni şi doamne, formă înaltă şi manifestare civilizată de artă. Mereu e un contrast, o contradicţie, o nepotriveală când vine vorba de Gotan Project: cel mai interesant contrast însă, o contradicţie fragrantă ce te împinge să te adecvezi nepotrivelii. Unele dintre clipurile lor parcă sunt făcute de amatori, altele sunt atât de precise încât ai impresia că ele dictează ritmul muzicii. Muzica în sine e sintetizată, mereu se aud voci şi vorbe, clinchete de pahare, paşi, zgomote citadine. Dar totul este atît de bine pus la punct încât e eliminată orice stridenţă, nici măcar eclectici nu ţi se par. Nu sunt snobi muzicali, drept dovadă atunci când le-au trebuit tobe şi încă o chitară, neavându-le pe scenă, nu s-au cramponat de conceptul ’live’ – au proiectat doi instrumentişti şi impasul a fost elegant depăşit, mai ales că filmuleţul respectiv era incredibil de bine făcut şi sincronizat. Rapperii care cântă Mi Confesión tot pe pânză şi-au spus versurile, mai mare dragul şi bucuria să-i vezi aşa, toată lumea a râs când a apărut treningul roşu. Totul pare să funcţioneze deşi nu ar trebui: au o practică atât de bună încât orice teorie ţine.

După cele mai bune, cunoscute piese ale lor, un grupaj care spunea povestea tango-ului pe străzile din Buenos Aires: ¡Permiso… yo soy el Tango, yo soy el tango que llega por las calles del recuerdo, donde nací ni me acuerdo, en una esquina qualquiera, una luna arrabalera y un bandoneón son testigos, yo soy el tango argentino, cuando guste, cuande guste y donde quiera! a urmat un grupaj de piese instrumentale, Veronica Silva a ieşit de pe scenă, locul ei fiind luat de una dintre violoniste, iar dansatorii au mai avut un tango, în timp ce multora ne venea să ne foim pe scaune. Cred că au fost Triptíco, Lunático, Tres y Dos, El Capitalismo Foraneo, Cité Tango, Last Tango in Paris… Scriu „cred” şi nu „ştiu” pentru că sunt handicapată acustic: m-am născut fără ureche muzicală şi îmi e greu să recunosc şi să ţin minte bucăţi instrumentale. În ciuda acestui fapt, ca să vezi, muzica pare să mă bucure: minunat omul cu bandoneónul, atât de bine mergea cu chinul arcuşurilor trase brusc peste corzile viorilor cât să răsucească rapid dansatoarea piciorul prin aer şi să mă apuce un vertij; pus pe joc şi joacă domnul de la chitara acustică, m-a uimit pianul ca de obicei, mi-a plăcut mult să-i văd făcându-şi semne de după sintetizatoare: un melanj în care cineva numără mental la fiecare pasaj un, dos, tres!

Una musica brutal este doar violenţa pasiunilor sonorizată, nu te face să plângi şi să râzi în acelaşi timp, nu te deprimă, nu te face isteric, pur şi simplu te dă peste cap. Lasă întotdeauna urme: vânătăi pe suflet. Ah, şi e vicioasă.

Llevo el Sur,
como un destino del corazon,
soy del Sur,
como los aires del bandoneon.

Sueño el Sur,
inmensa luna, cielo al reves,
busco el Sur,
el tiempo abierto, y su despues.

Minunat concert, închei însă protestând cu tristeţe şi amărăciune: publicului român îi lipseşte obiceiul mersului la concerte, avem lacune serioase la capitolul respect şi încredere acordată muzicienilor (!!!), se uită adesea că oamenii ăia sunt artişti şi au o viziune a felului în care muzica lor trebuie receptată. O dată în viaţă, le dai şi lor şansa să îţi arate cum văd ei muzica lor, vreo două ore te laşi pe tine deoparte: tu cu preconcepţiile şi obsesiile tale, tu cu dorinţele tale egoiste, vindecă-te de monomanii şi fii deschis. Posibil să nu-ţi placă. Se mai întâmplă. Te duci acasă, redevii tu însuţi, dai drumul la muzică şi rămâi la ce aveai dinainte. Dar dacă iese bine, concertul devine experienţă, proces transformator, auzul îţi deviază – muzica nu va mai suna niciodată altfel decât ca în concert, imaginile nu vor mai fi aleatorii când vei asculta – vei avea mereu fracturi de amintiri umblându-ţi prin minte.

Sau poate pur şi simplu ar trebui să nu se mai organizeze concerte la Sala Palatului. That place is evil.

Semnează,

Andreea Lunática


3 responses to “Buenos Aires, Argentina: el sur genial

  • clown23

    Trebuie sa mentionez o initiativa admirabila a organizatorilor si a sponsorilor acestui concert: in sala, pe fiecare scaun era asezata o carte de la editura Nemira, avand lipita o eticheta de la Smart FM. Autori diversi, mai mult sau mai putin cunoscuti, eu am pus ochii pe Francis Bacon, Roger Caillois, Phillip K. Dick, Julian Barnes… Noi ne-am entuziasmat cand le-am vazut, nu toti pareau neaparat impresionati, cert e ca la plecare nimic nu a fost lasat in urma. Ah, pe langa carti mai erau si ceva reviste glossy Glamour (parca) la care primeai, hei-hei, un lac de unghii si un ruj, disponibile desigur in nuante diferite de umblau domnisoarele prin sala sa isi aleaga una potrivita. In general, s-au dat multe gratis in seara aceea. La plecare ni s-au oferit… iaurturi?! Si foarte posibil sa mai fi ratat eu vreo ocazie.
    Revin insa la scopul initial al acestui comentariu pe care mi-l las singura: multumim pentru carti.

  • cherrypick

    Tu cu ce carte ai plecat? [mă leg de asta ca să nu mă plâng cât de rău îmi pare că am ratat concertul ăsta]

  • clown23

    Eu mi-am luat Roger Caillois – „Omul si sacrul”, Julian Barnes – „Scrisori de la Londra” mi-a adus-o Diana si mi-a pus-o in mana. Mi-au alunecat ochii si dupa „Noua Atlantida”, dar cum am citit-o de doua ori anul trecut, am lasat-o pentru cine nu a apucat inca. Pe Phillip K. Dick l-am vazut abia cand era in mana unei tipe din grupul nostru, am si uitat ce era, dar pentru o fractiune de secunda m-am gandit la frate-meu ca poate ar fi vrut si el ceva :)) Ca tot romanu’, mereu cu gandul la rude. Oricum, a fost o chestie romaneasca pana la urma: cei interesati s-au lacomit, cei neinteresati au stat cu cotul pe ele toata seara si apoi le-au luat acasa convinsi ca le pot da o intrebuintare, cumva. In definitiv, am fost toti de acord: o(rice) carte e buna la casa omului 8-}

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

WordPress.com Logo

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

Comentezi folosind contul tău Twitter. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

Comentezi folosind contul tău Facebook. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

Comentezi folosind contul tău Google+. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d blogeri au apreciat asta: