un “Fuck me, Melanie” acapella.

Nu trebuia să se întâmple, aş fi putut prea bine să nu scriu asta acum însă dacă scriu e semn că s-a întâmplat: dada, am fost la Nouvelle Vague acum două seri. Profit de faptul că pentru prima dată pare să îmi iasă o introducere ca să îi mulţumesc lui Cati care mi-a dat o invitaţie, apoi încă una (sau două sau trei, câte aş fi vrut) şi mi-am îngăduit bucuria de a o lua şi pe !r!na cu mine, iar ca bonus două colege. Mulţumiri călduroase pentru ocazia oferită.

Totul s-a petrecut la Sala Palatului, unde mai nou par să aibă loc toate concertele, din motive care îmi depăşesc capacitatea de înţelegere. Am avut foaier, am avut garderobă, ne-am fâţâit privirile de la unii la alţii, apoi am dat roată cu ochii de la alţii la pliante, reviste şi fluturaşi, până am zărit nişte persoane cunoscute: noi în oglinzile de la garderobă. Eh, nu chiar. I-am remarcat pe Gyuri Pascu (?!), Michi de la Şuie Paparude (a stat chiar în primul rând, eu cam în ultimul, dar de la „mama ciorilor” se vede cel mai bine), Byron singur în hol şi… domnu’ decan. Ce mi s-a părut dubios de la bun început a fost publicul: cam amestecat, mulţi din generaţia „obosiţilor”, cu cearcăne de la calculator şi, dincolo de orice cuvinte, dorinţa de a sta jos. Nu am revăzut/ recunoscut individe şi indivizi de la concertul din vară, nu ştiu ce să zic, poate că au fost într-adevăr mulţi cei care au spus ’pas’ din cauză că nu a trecut încă aşa de mult de-atunci. Nu văd însă cum ai putea să te saturi de Nouvelle Vague.

De asemenea bizară a mai fost clipa anunţului pentru „spectatori”… cum că începe „spectacolul”… să ne ocupăm locurile. Oook. În definitiv, nimic nu e deplasat aici, aşa a şi fost: Nouvelle Vague în concert fac de-a dreptul un spectacol, publicul a fost de-a dreptul spectator şi a stat fics pe scaune. Am pierdut intrarea pe scenă şi o parte din prima piesă, abia atunci întregeam grupul în foaier. În sală, beznă şi tăcere, oameni negri şi amuţiţi. Pe scenă, Mélanie Pain şi Nadeah Miranda, bănuiesc că Marc Collin, Olivier Libaux, un domn la tobe, alt domn la chitară. Şi fum, şi lumini roşietice, şi o impresie puternică de Paris: o scenă de club de jazz unde pe la mese fumegă ţigări uitate pe marginea buzei de fumătorii hipnotizaţi, iar pe la colţuri, lângă bar, în drum spre toaletă, cine se mişcă e alunecos, cine priveşte e languros. Nouvelle Vague sau secsu’ pe scenă. M-am simţit eliberată când s-a „cântat acapella «fuck»” , adică atunci cînd am urlat din spatele sălii comuniste cu toată voioşia şi din toată inima: FUUUUUUUUUUUCK. Aproape că m-am simţit ca o franţuzoaică, pentru o clipă, m-am simţit îndreptăţită să o fac.

Dar piesa serii pentru mine a fost, trebuie să fi fost, Sweet and Tender Hooligan, precedată de o explicaţie dată de Mélanie despre cum englezescul „hooligan” nu e decât franţuzescul „uligan”, haimanalele doar nu cunosc bariere de limbă, nu? Ei, au avut un joc frumos de scenă: solista singură în faţă, sub lumina reflectorului, doi dintre instrumentişti şi Nadeah se plimbau prin spatele scenei, s-au strâns la un colţ şi ascultau povestea din cântec, întruchipând zvonul, bârfa, comentariul. Simplu. Multe gesturi simple şi faine, da, pe unele le mai ştiam de la concertul de la B’estfest, ce îi salvează de la redundanţă e că toate atitudinile astea sunt marcă înregistrată Nouvelle Vague aşa că nu consideri că se repetă, ci se ilustrează (fotografii de cristina petrescu de la metropotam). Aşa că fetele vor ciocni paharele, vor dansa faţă în faţă coborând lent până în podea, vor sta una lângă alta şi se vor mişca precum păpuşi mecanice şi aşa mai departe.

M-a impresionat ritmul foarte alert, zbura timpul. Poate şi pentru că nu s-a comunicat prea bine cu publicul şi nu existau acele clipe de pauză de discuţie sau prelungire a vreunui cântec. Au fost momente penibile când ei se opreau din cântat şi întorceau microfonul spre public: tăcere deplină. Îi simţeai apoi încordaţi, gata să sară, cu un „merci” amar în zâmbet, trebuie să recunosc, aplauze au fost destule (am impresia însă că şi maimuţele ştiu să aplaude, nu cred că toate, dar mare parte…). Ei, noi am urlat cât am putut, am aplaudat şi am dansat, am glumit şi am schimbat priviri complice şi elocvente. M-am distrat. Nu sunt neapărat ascultătoare de Nouvelle Vague, dar îmi plac deosebit de mult în concert, în carne şi oase, cu corzi şi clape, cu tobe şi chiote, cu contrabas şi o privire ficsă, ficsă.

Pentru cei care au fost la B’estfest, staţi liniştiţi, acolo a fost concertul, experinţa. Aici a fost o repetiţie cu public: ei impecabili, noi prinşi pe picior greşit sau adîncind gaura în scaun. Cât priveşte piesele cântate, modificările nu au fost atât de multe, vreo două trei piese înlocuite, am remarcat că nu au cântat Blue Monday sau Melt with You. Au dispărut şi numerele individuale: blonda cu tobele à zeiţa care aduce ploaia şi roşcata cu contrabasul à cel mai reuşit act de manipulare şi hipnotizare în masă, te dirijează ca pe un copil de 5 ani la cor. Au cântat câteva piese noi, la care publicul a stat şi a privit ca la o expoziţie de tablouri mişcătoare întrebându-se de unde se vine muzica, două bis-uri. M-am simţit prost când după primul bis, la plecarea de pe scenă, chitaristul ne-a făcut semn să mai rămânem să aplaudăm. Erau în stare să plece la garderobă grămadă c-afară plouă, poate e trafic, hai. Nu cred că am mai fost la vreun concert unde relaţia public – artişti să fie un aşa dezastru, o maremare dezamăgire. Mă cuprinde amărăciunea când mă gândesc că după show-ul lor din vară am spus exact contrariul: nu cred că am mai fost la vreun concert unde muzicienii să mă fascineze atât de mult încât să fiu dispusă să cânt cum, ce şi pe câte voci ar fi vrut ei. Cine îşi aminteşte cum a fost la Love Will Tear Us Apart sau la God Save the Queen, ştie despre ce vorbesc.

Mă bucur că am fost, nu ar trebui să vă fie neapărat ciudă daca nu aţi reuşit să ajungeţi. Mie mi-a picat bine şi din senin, pe fond nervos a fost o descărcare, pe fond afectiv un mod frumos de a încheia un an în calendarul personal. Cât despre francezi, cred că i-am nedumerit, i-am frustrat şi i-am nemulţumit. În locul lor n-aş mai călca pe-aici.


2 responses to “un “Fuck me, Melanie” acapella.

  • TheFly

    Exact o lipsa de participare din partea publicului ma sperie si pe mine in cazul unui concert U2 in Romania. Well, asta si o organizare proasta :))
    Nu cred ca as putea accepta asa ceva si e pacat sa ramai cu un gust amar dupa astfel de evenimente.

  • clown23

    Si nu doar cu un gust amar, ci si cu o jena intensa. Ti-e rusine cu compatriotii :))
    La un concert U2 nu cred insa ca ar fi astfel de probleme, chiar cred ca ar aduna un stadion🙂 Nush daca as da bani pe bilet, dar voluntar la bilete m-as baga sigur ca sa vad concertul😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: