Daily Archives: Septembrie 23, 2008

One of the wonders of the world is going down

coldplay are wakers

Probabil i-o fi dat cineva din public poza asta pentru ca nu pare trucata. Steven Wilson nu pare predispus la astfel de lucruri. Desi la cum suna Coldplay acum il inteleg. Ironia face ca Viva La Vida sa fie unul dintre cele mai bine vandute albume ala anului. Nu-mi vine sa cred ca oamenii platesc pentru astfel de rahaturi…

Porcupine Tree – Sound Of Muzak

Hear the sound of music
Drifting in the aisles
Elevator prozac
Stretching on for miles
The music of the future
Will not entertain
It’s only meant to repress
And neutralise your brain
Soul gets squeezed out
Edges get blunt
Demographic
Gives what you want
Now the sound of music
Comes in silver pills
Engineered to suit you
Building cheaper thrills
The music of rebellion
Makes you wanna rage
But it’s made by millionaires
Who are nearly twice your age
One of the wonders of the world is going down
It’s going down I know
It’s one of the blunders of the world that no-one cares
No-one cares enough


The gist of what he meant.

Am fost la Cohen aseară. Eu şi mulţi alţii. Vorbesc şi mă gândesc numai la asta de parcă cu cât trece timpul cu atât impresiile devin mai puternice. E o memorie inversată: sunt la o zi distanţă de moment şi parcă acum am ieşit de la concert. Nu eram aseară în şoc, nici nu cred că gândesc în reluare. Dar dacă ai fi fost acolo, ai şti că un concert atât de subtil nu poate face decât să difuzeze treptat în mintea ta, ca un pliculeţ de ceai în apa fierbinte, să ţi se răspândească apoi prin fiecare colţişor şi să te încălzească pe dinăuntru: eu am fost la Cohen aseară. Încă nu îmi dau seama cum de a fost posibilă o reprezentaţie atât de calmă, cu o atmosferă într-atât de fragilă, întemeiată pe respiraţia tăiată a unei mulţimi strânse sub un cer din ce în ce mai înnorat. Nu îndrăzneai să răsufli pentru că tulburai aerul, nu puteai vorbi deoarece risipeai liniştea, nu îţi permiteai să cânţi întrucât exista riscul să te auzi ca backing vocals. Aşadar ceea ce putea deveni o mare conversaţie pe stadion s-a transformat într-un concert acustic unde aplaudai numai când ţi se indica. Cred însă că „Hallelujah” au intonat mulţi. Era ceva spiritual în toată experienţa asta, da, poate şi pentru că a ţinut mătănii în mână la un moment, da, poate şi pentru că la final s-a strâns întreaga trupă în faţa scenei şi adunaţi câte doi, câte trei în jurul unui microfon au glăsuit o rugăciune şi Leonard Cohen ne-a binecuvântat. Mai mult cred că s-a datorat tăcerii, admiraţiei line, pietăţii aproape cu care l-am ascultat pe Cohen recitându-şi cântecele în timp ce instrumentiştii impecabili te surprindeau cu sonorităţi delicate. Pentru cei care nu ştiau versurile pe de rost cred că a fost o mare ocazie de a le asculta cu atenţie: se chicotea, se zâmbea cu subînţeles, se auzea câte un „ha!” în funcţie de glumele, ironiile şi isteţimile strecurate printre cuvinte. Se simţea tot.

Cântecul serii mele a fost Hey, That’s No Way To Say Goodbye. A fost o revelaţie pentru că l-am ascultat parcă prin intermediul celor din imediata mea apropiere. Cum a început piesa, un domn mai în vârstă de lângă umărul meu stâng s-a pornit pe cântat: vers cu vers, vorbă cu vorbă. M-a emoţionat vocea lui poate mai mult decât a lui Cohen: cânta din tot sufletul, era ceva ce a trăit cu siguranţă. În acelaşi timp am observat un cuplu mai în faţă, se ţineau în braţe, iar bărbatul, mai înalt, şi-a pus bărbia pe creştetul iubitei, a legănat-o uşor şi a chemat-o: hey love…

Pentru toţi cei care s-au temut să vină să-l vadă, pentru cei îngrijoraţi că ar putea pleca răniţi, pentru cine a vrut să se apere ţinându-se departe, îmi pare rău că nu aţi fost acolo. Aţi pierdut şansa de a fi consolaţi. Muzica de-aseară a alinat, nu a îndurerat, a mişcat prin bucurie, s-a cântat pentru prieteni. Am plecat liniştită şi cu o totul altă viziune asupra cântecelor: când au fost scrise toate rănile erau închise, când sunt cântate nimeni să nu plângă. Cum să te întristeze domnul cu pălărie care valsa şi sălta în paşi de dans la fiecare ieşire de pe scenă?

Ce chip, ce surâs, ce privire, ce figură de om! Ne-a avut în mână tot timpul.

Am sentimentul că până şi ploaia a fost din regie. A început odată cu encore-ul care se ştia că va dura: snobii şi burghezii şi-au abandonat scaunele de plastic de 249 ron, poate chiar 349 ron, domnul Cohen le-a îngăduit să plece, pentru cei rămaşi a cântat Famous Blue Raincoat care nu apărea în setlist, zvonul şuieră că a mai cântat-o doar pentru greci, atât. La finalul concertului ploaia încetase, ştiam că se termină tot: de data asta nu se mai întoarce. Gentilomul a încheiat cu: Thank you, dear friends. Now go home, please don’t linger in the rain, I don’t want you to catch a cold. Şi vântul a fost în recuzită, trebuie să fi fost, cum altfel ar fi putut flutura vălul discret din fundul scenei, să se unduiască apoi în luminile schimbătoare, să se umfle dramatic la ultima piesă?

Am vrea desigur să credem că această seară a fost altfel decât toate celelalte din turneul lui, mereu publicul se flatează şi se iluzionează că în alte ocazii muzicienii nu au spus una sau alta, nu au cântat aşa sau altfel ş.a.m.d. Încurajez această slăbiciune amintind că ieri a fost ziua domnului Leonard Cohen. I-am cântat Happy Birthday, i-au adus tort la final. În pauza după prima parte, pe gazon se discuta cu glas ridicat: când se întoarce, cântăm „la mulţi ani”, daaAAA? Adică „happy birthday” deh, nu chiar „la mulţi ani”. Şi asta am făcut. Şi nu doar o dată. Happy birthday to you, happy birthday, dear Leonard, happy birthday to you…

He’s our man, but oh my, what a band this man has! M-au impresionat maestrul de la chitara cu douăsprezece corzi, Dino Soldo cu arsenalul de instrumente şi acel „please” plângăreţ din I’m Your Man şi „the divine, the sublime Webb sisters” în faţa cărora „sincerely L. Cohen” îşi scotea pălăria zâmbind afabil, le-a lăsat să ne cânte rugăciunea If It Be Your Will, tot ele au avut Răspunsul, cel revelat aici în Bucureşti, cel pe care am ţinut cu tot dinadinsul să-l aflăm, fără de care nu mai puteam trăi… „the Answer to all things is: du-dam-dam-de-du-dam-dam”… sau cel puţin în Tower of Song acesta este. Galant de felul său, şi-a prezentat de nenumărate ori muzicienii, fiecare piesă conţinând cel puţin un pasaj solo pentru ca unul dintre ei să atragă conul de lumină al reflectorului.

Toate îmi par literatură dacă stau să mă gândesc la ce îmi place la Cohen. Eu nu cunosc dragostea cu mândria rănită, nu ştiu amorul cu aşa mulţi amanţi, habar n-am de politică, nu profeţesc, nu cred să fi luptat vreodată pentru libertate, nu cred să fi trăit atât de mult, dar învăţ, învăţ chiar acum despre adulţi şi maturitate intelectuală, independenţă sentimentală, îndrăzneală sexuală.

There’s a blaze of light in every word
It doesn’t matter which you heard,
The holy or the broken Hallelujah
.

Sunt bine acum, domnule Cohen. Mulţumesc pentru poezie.