Kronos Quartet, a cinematic orchestra

Probabil că voi spune asta des: nu-s multe lucrurile pe care le ştiu…

Dar cum încerc să fiu cât mai clueless posibil, am să bag capul în nisip şi am să spun cum de-am ajuns eu să ascult Kronos. Se ştie şi e de mult timp acceptat că întotdeauna cartea e mai bună decât filmul. Mai nou însă, apucătura e să vezi filmul şi apoi să citeşti cartea pentru că ţi-a plăcut filmul şi ai deja o minimă garanţie (pe care ţi-o asiguri chiar tu) în privinţa operei literare. E un mod sucit de a privi lucrurile, e o metodă facilă de a-ţi condamna viziunea între limitele regizorului care a adaptat pentru ecran cartea respectivă… căci vei citi imaginându-ţi personajele drept actorii distribuiţi în film, orice descriere va fi repudiată la cadrul fix şi la decor, lectura va fi doar un soi de întrecere cu tine însuţi: câte asemănări şi deosebiri poţi recunoaşte? Dincolo de asta, în ultima vreme s-a acordat foarte mare atenţie şi importanţă coloanei sonore a filmului, o extensie artistică de sine stătătoare de multe ori. Vedeai filmul şi apoi te intoxicai cu soundtrack-ul. În punctul acesta, am ales eu să fiu sucită aşa că am început să ascult coloane sonore de la filme pe care nu le-am văzut, filme care nu mi-au fost povestite, filme pe care mi le-am imaginat singură.

Dacă citeşti cartea, vezi apoi filmul ca pe o viziune subiectivă a unui artist, asculţi coloana sonoră ca pe o prelungire a inspiraţiei: arta inspiră artă. Dacă vezi filmul, apoi citeşti cartea prin prisma filmului, citeşti mult mai vizual, din când în când cu pauze de lectură filosofică, descriptivă, neteatrală, nereprezentabilă decât la nivel intelectual-abstract. Iar dacă asculţi coloana sonoră, iar abia apoi vezi filmul, ei bine, ai la dispoziţie posibilităţi infinite.

Muzica de pe fundal e menită să facă jocul tensiunii, să intensifice, să calmeze, să impună ritmul, e un mod grozav de controlare a reacţiilor, de provocare sau de acaparare, dă tonul şi instalează atmosfera. Când îţi lipseşte însă contextul, când nu ştii cu cine sau cu ce este pusă în relaţie, dinamica devine mişcare interioară şi ceea ce era fond începe să capete formă prin imaginaţia ta. Se transmit emoţii, sentimente asociate clar unor gesturi, întâmplări, situaţii de viaţă – poţi percepe emoţia, dar nu vezi gestul care o declanşează, o însoţeşte şi îi pune capăt. Toate astea ţi le poţi imagina singur – nu avem emoţii, trăiri şi sentimente distincte pentru toate câte experimentăm şi trăim, cum altfel ai explica deja-vu-ul? Din când în când, te simţi cum te-ai mai simţit. Tocmai de-asta, având o coloană sonoră poţi face tu filmul, unul dintre ele, poţi să faci chiar o adaptare a filmului vieţii tale pe o coloană sonoră împrumutată, de ce nu?

Aşa o experienţă puternică am avut cu Kronos Quartet şi muzica lui Clint Mansell pe care o interpretează în filmele Requiem for a Dream şi The Fountain, ambele în regia şi scenariul lui Darren Aronofsky. Uverturile – Hope Overture, Summer Overture, Winter Overture – sunt piesele de rezistenţă, îţi picură sunete în ureche şi apoi te fac să îţi legeni braţele punctând ritmul, te trag pe coarde să te rupă, te înfioară. Înfiorarea este, cred eu, un element cheie în această compoziţie. E o nostalgie în sunete, e o tristeţe irecuperabilă în piese, iar tu eşti doar o marionetă hipersensibilă – aţele tale sunt coardele lor, păpuşarul tău are opt mâini care se întrec să te joace, mişcările tale sunt o armonie clasică. Îmi plac şi fantomele – Ghosts, Ghosts of things to come, Ghosts falling, Ghosts of a future lost – pentru că viitorul e într-adevăr pierdut, nu, dacă ceea ce ne aşteaptă e devenirea spectrală, iar tot ceea ce ţi se va întâmpla e deja aici, fantomatic – acumularea şi aglomerarea existenţei într-un singur punct, un vârf, dar noi percepem lucrurile secvenţial pentru simplul motiv că nu se pot întâmpla toate deodată. Lux Aeterna e magistrală – pentru toţi cei care au pierdut un prieten, pentru toţi cei care au un prieten de pierdut; e paradoxal cum reuşeşte să fie cutremurătoare şi să aline, tragicul care-şi conţine leacul.

Piesele de la The Fountain le-am ascultat o zi încontinuu până mi s-a făcut aşa de rău, emoţional vorbind, că nu mai puteam comunica. Ştiam dinainte să văd filmul că va fi o poveste care curge ca un basm, linia muzicală nu sugerează nimic altceva decât epic, epic pur. Am ascultat de multe ori doar Stay with Me şi Together We Will Live Forever, acesta din urmă e cea mai des ascultată melodie, ori cel puţin aşa mi-a numărat lastfmu’. Nu am cuvinte să o descriu, e o muzică tăcută parcă, de fiecare dată mi-e teamă să respir şi trebuie să dau mai tare, cât să nu mă aud, cât să mă uit. E ataraxia mea. Da, e la pian, mai mult Clint Mansell decât Kronos, dar nu puteam să ajung aici şi să nu o menţionez. Încearcă să o asculţi nopatea în linişte, ziua în haos, în calmul vieţii şi-n tulburare de suflet, te vei regăsi acelaşi ca şi cum muzica te-ar recompune în configuraţia autentică, din fabrică. Puţine sunt cântecele care nu îţi schimbă starea de spirit, şi mai puţine cele care nu se schimbă după emoţiile tale. Printre cele mai bune piese de pe acest soundtrack sunt First Snow şi, desigur, Death is the Road to Awe. La concertul din mai (Bucureşti, Sala Radio), au interpretat-o la final, ca bis. Mai are rost să spun că o aşteptam cu toţii cu suflarea tăiată? Când o ascultam acasă, ajustam mereu volumul pe parcurs pentru că spre sfârşit e deosebit de impunătoare şi-ţi zguduie zidurile într-un elan de cucerire. Acolo însă, m-a împins în fundul scaunului, din ce în ce mai jos cu cât era mai tare, din ce în ce mai mică cu cât era mai puternică, inima a rămas contractată. E momentul în care nu te mai poţi împotrivi, eşti al lor, te supui nu din neputinţă, ci cedezi într-un act de recunoaştere. E măreaţă bucata asta de muzică. Am plecat acasă transformată după unul dintre cele mai frumoase concerte la care am fost, l-am aşteptat un an şi jumătate şi tot nu am avut timp suficient să mă pregătesc. Singurul atribut pe care l-am putut găsi pentru ei a fost cinematic orchestra, nu, nu are legătura cu trupa britanică, mă refer doar la sintagmă – Kronos Quartet în concert e cât o orchestră, a cinematic one; pare a fi deopotrivă o experienţă vizuală deşi pe scenă sunt doar patru indivizi cu corzi, care stau pe scaune în semicerc. Expresivitatea lor nu are limite, puterea lor de sugestie e îndeajuns de mare încât să inspire şi un afon, să dea avânt şi unuia sărac cu duhul imaginaţiei, să hipnotizeze şi un narcisist. Toate piesele par să fie compuse de prieteni în onoarea şi virtutea cărora le cântă cu nespus devotament, fiecare bucată muzicală tinde să păstreze culoarea locală în sensul că poartă respect multor culturi pe care se întrec să le înţeleagă, să le încapsuleze în muzică, moştenirea pe care o transmit nu e a lor, dar le-a fost încredinţată. Am simţit că am călătorit, că am văzut lumea. Cine a fost la concert a simţit spaima în timpul piesei de groază cu arcuşurile urieşeşti proiectate ca umbre pe pereţi, s-a zgribulit un pic de la cristalina Flugufrelsarinn a grupului islandez Sigur Rós, s-a lăsat agitat când am trecut prin Maroc, a râs când au interpretat Doína (Taraful Haiducilor), cu accent pe i şi aşa mai departe… până ne-au adus de unde plecaserăm, însă niciodată la fel, niciodată la fel.

Un simţ al miraculosului cred că funcţionează şi în cazul lui Tolkien cu Stăpânul inelelor – cărţile, apoi filmele şi cântecele, fie ele de pe coloana sonoră oficială, fie cele de de la Summoning. Câteodată parcă nici nu mai ştii cine a început.


6 responses to “Kronos Quartet, a cinematic orchestra

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

WordPress.com Logo

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

Comentezi folosind contul tău Twitter. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

Comentezi folosind contul tău Facebook. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

Comentezi folosind contul tău Google+. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d blogeri au apreciat asta: