Monthly Archives: August 2008

Chad Vangaalen – Soft Airplane


Chad Vangaalen – Rabid Bits of Time


Chad Vangaalen – Frozen Energon

Ultimele nopti au fost insotite de vise destul de lucide, cu naratiune solida pe care le traiam totusi la fel ca si cum ai bea o cafea. Ma puteai lasa in coma acolo in acel vis si nu mi-as fi dat seama ca mai e ceva dincolo, care asteapta sa ma trezesc. Nu era nimic inspaimantator, avea culoare, erau fapte si oameni cu o consistenta incredibila, lucruri acoperite de o membrana impresionabila psihic, care iti raspundeau si reactionau la gesturi. E ciudat cum visul are un pattern vizual, desi perceptiile si cea ce te loveste e de o alta natura, circula ca vantul prin tine, iti viziteaza granitele sensibile, e dornic sa te cunoasca. Te absoarbe.

Ceea ce ma intriga e modul in care se intampla disolutia eului in aceste stari. E o complicitate aproape perversa cu imaginile comune pe care le-ai asimilat in timpul vietii, simboluri culturale, imagini universale. Moartea si Timpul devin eroi urbani ca Superman si se dilueaza intr-o lumina placuta.
Vreau sa spun ca, dupa ce ca esti atras intr-o telenovela supra-realista/animatie sordida care iti imprima stari anormale, acel vrie in care esti atras estompeaza incet partea vizuala, iti disemineaza vointa, si ramai doar in mijlocul unor centri nervosi care par la inceput volatili si te inspaimanta, dar apoi te inconjoara intr-o lumina placuta.

Asta se intamplase cand incepusem sa imi pierd rabdarea cu detaliile de natura concreta, de cele mai multe ori socante ale visului, surse efervescente, vesnice generatoare de conflicte, nevroze, drame. Si am realizat ca trebuie sa de-focalizez acest mecanism cu centrul in eul meu, sa-l las sa exploreze singur, sa mut accentul pe starile pure, acolo unde lucrurile ce pot fi spuse in cuvinte sunt doar vibratii, doar muzica.

Sfarsitul albumului, Soft Airplane, care va aparea in curand la Sup Pop, scoate la iveala ce e mai bun din Chad Vangaalen, un muzician autodidact, un geniu al suburbiilor reci si intunecate din canada, care imagineaza lumi, dincolo de perceptia comuna, folosind de cele mai multe ori instrumente brute, improvizate, mixate pe un Tascam cu 4 canale.
Chad e si un artist vizual si deseori, ascultand noul album, aveam senzatia ca picteaza, ca vine cu mici perle auditive, cu mici inovatii, care dau viata per-ansablu, unei compozitii.
Excelent Soft Airplane…pe aceeasi lungime de unda cu Thom Yorke sau Thurston Moore.

Anunțuri

Pac People

“Computer games don’t affect kids. I mean if Pac-Man affected us as kids, we’d all be running around in darkened rooms, munching magic pills and listening to repetitive electronic music.” – Kristian Wilson, Nintendo, Inc, 1989(*?)

and he was wrong! hahahaha!


[Download compilation]

1. Minilogue – Yesterday Bells (2:00)
2. Fuck Buttons – Ribs Out (3:57)
3. Does It Offend You, Yeah? – Attack of the 60ft Lesbian Octopus (2:00)
4. U.S. Girls – Prove It All Night (2:09)
5. Services – Le King (3:24)
6. Crystal Castles – Crimewave (4:21)
7. Holy Fuck – Safari (4:22)
8. Eight Frozen Modules – „[Scientology]” Changed My Life (4:04)
9. Antifamily – I of the Law (5:29)
10. The Emperor Machine – Slap On (6:37)
11. Ladytron – Black Car (5:08)

Download Pac People


Kronos Quartet, a cinematic orchestra

Probabil că voi spune asta des: nu-s multe lucrurile pe care le ştiu…

Dar cum încerc să fiu cât mai clueless posibil, am să bag capul în nisip şi am să spun cum de-am ajuns eu să ascult Kronos. Se ştie şi e de mult timp acceptat că întotdeauna cartea e mai bună decât filmul. Mai nou însă, apucătura e să vezi filmul şi apoi să citeşti cartea pentru că ţi-a plăcut filmul şi ai deja o minimă garanţie (pe care ţi-o asiguri chiar tu) în privinţa operei literare. E un mod sucit de a privi lucrurile, e o metodă facilă de a-ţi condamna viziunea între limitele regizorului care a adaptat pentru ecran cartea respectivă… căci vei citi imaginându-ţi personajele drept actorii distribuiţi în film, orice descriere va fi repudiată la cadrul fix şi la decor, lectura va fi doar un soi de întrecere cu tine însuţi: câte asemănări şi deosebiri poţi recunoaşte? Dincolo de asta, în ultima vreme s-a acordat foarte mare atenţie şi importanţă coloanei sonore a filmului, o extensie artistică de sine stătătoare de multe ori. Vedeai filmul şi apoi te intoxicai cu soundtrack-ul. În punctul acesta, am ales eu să fiu sucită aşa că am început să ascult coloane sonore de la filme pe care nu le-am văzut, filme care nu mi-au fost povestite, filme pe care mi le-am imaginat singură.

Dacă citeşti cartea, vezi apoi filmul ca pe o viziune subiectivă a unui artist, asculţi coloana sonoră ca pe o prelungire a inspiraţiei: arta inspiră artă. Dacă vezi filmul, apoi citeşti cartea prin prisma filmului, citeşti mult mai vizual, din când în când cu pauze de lectură filosofică, descriptivă, neteatrală, nereprezentabilă decât la nivel intelectual-abstract. Iar dacă asculţi coloana sonoră, iar abia apoi vezi filmul, ei bine, ai la dispoziţie posibilităţi infinite.

Muzica de pe fundal e menită să facă jocul tensiunii, să intensifice, să calmeze, să impună ritmul, e un mod grozav de controlare a reacţiilor, de provocare sau de acaparare, dă tonul şi instalează atmosfera. Când îţi lipseşte însă contextul, când nu ştii cu cine sau cu ce este pusă în relaţie, dinamica devine mişcare interioară şi ceea ce era fond începe să capete formă prin imaginaţia ta. Se transmit emoţii, sentimente asociate clar unor gesturi, întâmplări, situaţii de viaţă – poţi percepe emoţia, dar nu vezi gestul care o declanşează, o însoţeşte şi îi pune capăt. Toate astea ţi le poţi imagina singur – nu avem emoţii, trăiri şi sentimente distincte pentru toate câte experimentăm şi trăim, cum altfel ai explica deja-vu-ul? Din când în când, te simţi cum te-ai mai simţit. Tocmai de-asta, având o coloană sonoră poţi face tu filmul, unul dintre ele, poţi să faci chiar o adaptare a filmului vieţii tale pe o coloană sonoră împrumutată, de ce nu?

Aşa o experienţă puternică am avut cu Kronos Quartet şi muzica lui Clint Mansell pe care o interpretează în filmele Requiem for a Dream şi The Fountain, ambele în regia şi scenariul lui Darren Aronofsky. Uverturile – Hope Overture, Summer Overture, Winter Overture – sunt piesele de rezistenţă, îţi picură sunete în ureche şi apoi te fac să îţi legeni braţele punctând ritmul, te trag pe coarde să te rupă, te înfioară. Înfiorarea este, cred eu, un element cheie în această compoziţie. E o nostalgie în sunete, e o tristeţe irecuperabilă în piese, iar tu eşti doar o marionetă hipersensibilă – aţele tale sunt coardele lor, păpuşarul tău are opt mâini care se întrec să te joace, mişcările tale sunt o armonie clasică. Îmi plac şi fantomele – Ghosts, Ghosts of things to come, Ghosts falling, Ghosts of a future lost – pentru că viitorul e într-adevăr pierdut, nu, dacă ceea ce ne aşteaptă e devenirea spectrală, iar tot ceea ce ţi se va întâmpla e deja aici, fantomatic – acumularea şi aglomerarea existenţei într-un singur punct, un vârf, dar noi percepem lucrurile secvenţial pentru simplul motiv că nu se pot întâmpla toate deodată. Lux Aeterna e magistrală – pentru toţi cei care au pierdut un prieten, pentru toţi cei care au un prieten de pierdut; e paradoxal cum reuşeşte să fie cutremurătoare şi să aline, tragicul care-şi conţine leacul.

Piesele de la The Fountain le-am ascultat o zi încontinuu până mi s-a făcut aşa de rău, emoţional vorbind, că nu mai puteam comunica. Ştiam dinainte să văd filmul că va fi o poveste care curge ca un basm, linia muzicală nu sugerează nimic altceva decât epic, epic pur. Am ascultat de multe ori doar Stay with Me şi Together We Will Live Forever, acesta din urmă e cea mai des ascultată melodie, ori cel puţin aşa mi-a numărat lastfmu’. Nu am cuvinte să o descriu, e o muzică tăcută parcă, de fiecare dată mi-e teamă să respir şi trebuie să dau mai tare, cât să nu mă aud, cât să mă uit. E ataraxia mea. Da, e la pian, mai mult Clint Mansell decât Kronos, dar nu puteam să ajung aici şi să nu o menţionez. Încearcă să o asculţi nopatea în linişte, ziua în haos, în calmul vieţii şi-n tulburare de suflet, te vei regăsi acelaşi ca şi cum muzica te-ar recompune în configuraţia autentică, din fabrică. Puţine sunt cântecele care nu îţi schimbă starea de spirit, şi mai puţine cele care nu se schimbă după emoţiile tale. Printre cele mai bune piese de pe acest soundtrack sunt First Snow şi, desigur, Death is the Road to Awe. La concertul din mai (Bucureşti, Sala Radio), au interpretat-o la final, ca bis. Mai are rost să spun că o aşteptam cu toţii cu suflarea tăiată? Când o ascultam acasă, ajustam mereu volumul pe parcurs pentru că spre sfârşit e deosebit de impunătoare şi-ţi zguduie zidurile într-un elan de cucerire. Acolo însă, m-a împins în fundul scaunului, din ce în ce mai jos cu cât era mai tare, din ce în ce mai mică cu cât era mai puternică, inima a rămas contractată. E momentul în care nu te mai poţi împotrivi, eşti al lor, te supui nu din neputinţă, ci cedezi într-un act de recunoaştere. E măreaţă bucata asta de muzică. Am plecat acasă transformată după unul dintre cele mai frumoase concerte la care am fost, l-am aşteptat un an şi jumătate şi tot nu am avut timp suficient să mă pregătesc. Singurul atribut pe care l-am putut găsi pentru ei a fost cinematic orchestra, nu, nu are legătura cu trupa britanică, mă refer doar la sintagmă – Kronos Quartet în concert e cât o orchestră, a cinematic one; pare a fi deopotrivă o experienţă vizuală deşi pe scenă sunt doar patru indivizi cu corzi, care stau pe scaune în semicerc. Expresivitatea lor nu are limite, puterea lor de sugestie e îndeajuns de mare încât să inspire şi un afon, să dea avânt şi unuia sărac cu duhul imaginaţiei, să hipnotizeze şi un narcisist. Toate piesele par să fie compuse de prieteni în onoarea şi virtutea cărora le cântă cu nespus devotament, fiecare bucată muzicală tinde să păstreze culoarea locală în sensul că poartă respect multor culturi pe care se întrec să le înţeleagă, să le încapsuleze în muzică, moştenirea pe care o transmit nu e a lor, dar le-a fost încredinţată. Am simţit că am călătorit, că am văzut lumea. Cine a fost la concert a simţit spaima în timpul piesei de groază cu arcuşurile urieşeşti proiectate ca umbre pe pereţi, s-a zgribulit un pic de la cristalina Flugufrelsarinn a grupului islandez Sigur Rós, s-a lăsat agitat când am trecut prin Maroc, a râs când au interpretat Doína (Taraful Haiducilor), cu accent pe i şi aşa mai departe… până ne-au adus de unde plecaserăm, însă niciodată la fel, niciodată la fel.

Un simţ al miraculosului cred că funcţionează şi în cazul lui Tolkien cu Stăpânul inelelor – cărţile, apoi filmele şi cântecele, fie ele de pe coloana sonoră oficială, fie cele de de la Summoning. Câteodată parcă nici nu mai ştii cine a început.


Werchter alternativ

IMG_5556
Mult timp, pentru mine The Verve a fost o aparitie neutra. N-am avut puterea sa trec mai departe de lucrurile care apareau pe sticla. La 16 ani nu ascultam albume, ascultam MTV. Daca a stricat ceva conceptul de album si l-a fragmentat si ne-a dat un ghiveci cu saorma si dupa aia bere si coke, atunci a fost MTV-ul. Deci cred cu tarie ca Bitter Sweet Simphony-ul a facut mai mult rau formatiei, cum nu s-a mai vazut de la Supertramp incoace. Si mai cred ca Drugs DO Work. Asta pot spune dupa ce am vazut The Verve live la Rock Werchter 2008 cu Richard intr-o mare forma. Un vocal costeliv care bantuie, trage idintr-un joint gras de parca ar suge din izvorul vietii, ca sa zguduie mai apoi scena.

  • This Is Music
  • Sonnet
  • Space And Time
  • Sit And Wonder
  • Stormy Clouds
  • Life’s An Ocean
  • The Rolling People
  • The Drugs Don’t Work
  • Lucky Man
  • Bittersweet Symphony
  • Love Is Noise

Am castigat dupa acest concert o trupa noua care trece de cliseul „inca o trupa britanica”. Mai mult decat banalul spleen, mai mult decat joaca zilnica pe corzile sensibile. Chitarile ma atrag catre ceva familiar, un sunet neprelucrat, neo-psihedelic, un balans al vocii rasturnat in riff-uri compuse atent. The Verve are ceva trist, ceva nordic, din Manchester, acel ceva pe care l-am mai auzit si la Joy Division. Il spune raspicat ca apoi sa-l recite pana cand toata aceasta tristete se dizolva si se dezlantuie. Nu am cunoscut pe nimeni sa renege un sunet…asa ca il lasa sa explodeze. Multumesc, Richard Ashcroft, pentru ca mi-ai aratat norii de vata de zahar din nou, imediat dupa ce plouase si nu-mi mai pasa de nimic.

Editors incep la fel ca si The Verve si sunt mai putin flamboianti sau eclectici. E trupa care imi aminteste cel mai mult de Joy Division (la fel ca si Interpol). Sectiunea ritmica, bass si tobe, vocea transmuta tristetea intr-o neliniste pretioasa, creativa. Poate pana la Ian Curtis toate piesele cu referinte melancolice erau dezlanate, intinse, lipsite de forta, ori experimentale ori decazute intr-un pop ieftin, numit in mod comun „balada”.

  • Bones
  • Racing Rats
  • An End Has A Start
  • Escape The Nest
  • All Sparks
  • No Sound But The Wind
  • Blood
  • Bullets
  • You Are Fading
  • Munich
  • Weight Of The World
  • Fingers
  • Smokers

Prima parte a concertului:

Trebuia sa aleg intre a ramane acolo sa-i vad pe The Hives sau sa merg la Band of Horses. Imi plac mai mult cei din urma, dar ca un pancar inveterat, cu fierea distrusa de alcool ieftin si timpanele penetrate de acorduri minimale, am ales sa raman. Si asa mi-am vandut sufletul celor de la The Hives, cea mai americana trupa europeana. Daca punk-ul si-a propus la inceput sa revitalizeze acei ani adormiti de Electric Light Orchestra, sa se reintoarca la energia bruta la rochenrolului anilor ’60, The Hives par teleportati din acei ani. Sunt un boy band adus sa distreze o petrecere de adolescenti, care si-o trag dupa in aburii de alcool cu prima groupie din liceu.

IMG_5602

Nu fac lucruri deosebite, dar le fac bine. Basistul de la The Hives este, dupa parerea mea, piesa de forta din punct de vedere muzical. Solistu e un actor, un clovn, un trickster…la fel, intr-o buna masura, si chitaristul. Desi The Hives da pe-afara de marketing si tot jazzu asta gretos, extrem de vizibil la un festival, solistu face un joc dublu subtil, jucandu-se cu mintile adolescentilor. Ii face sa viseze, ii prinde in magia personala, comunica permanent…le spune sa ridice mainile sus, sa bata din palme. Totul e atat de legat, piesele sunt conectate ca un simplu sketch. Pustii din public sunt doar arme in mainile lui pe care le incarca, le declanseaza simultan si trage in orice altcineva care nu se inchina hivesilor: „We’re The Hives and we’re the biggest band in the world!”

  • Hey Little World
  • Main Offender
  • Try It Again
  • A Little More For A Little You
  • Walk Idiot Walk
  • Die All Right
  • Won’t Be Long
  • You Dress Up For Armagedon
  • You Got It All … Wrong
  • Two Timing Touch And Broken Bones
  • Tick Tick Boom
  • Bigger Hole To Fill
  • Hate To Say I Told You So
  • Return The Favour

The Hives nu te vor ajuta sa adaugi profunzime vietii tale muzicale, nu sunt nici primii care fac lucrurile alea „catchy” dar parca fac asta de o viata intreaga . Ramai la fel de socat ca la un concert Rolling Stones. Trupa asta merita atentie chiar si pentru simplul fapt ca reuseste de mai bine de un deceniu sa prinda in albumele sale si mai ales in live-uri, ceva din esenta rock-ului.

Kaiser Chiefs sunt trupa de ROCK numarul 1, in acest an si ma bucur ca oameni foarte inspirati i-au adus in Bucuresti. La Werchter au rupt, dar nu au facut-o pe inspiratia si pe feelingul propriu. Au ajuns la acel punct in care o trupa poate fi suficient de varza intr-un concert, incat sa se lasa purtati de public, sa intre in automatismele unui rock-star. Multi au venit sa-i vada cu aceeasi motivatie si cu aceleasi asteptari ca la Metallica anul trecut. Kaiser Chiefs sunt atat de mari acum, incat e de ajuns sa apara pe scena si publicul ii duce mai departe. Se pot arunca linistiti in oceanul de fani, fara sa se intample nimic.

  • Everything Is Average Nowadays
  • Everyday I Love You Less And Less
  • Heat Dies Down
  • Ruby
  • Never Miss A Beat
  • Thank You Very Much
  • Modern Way
  • You Want History
  • Na Na Na Na Naa
  • Retirement
  • Half The Truth
  • I Predict A Riot
  • The Angry Mob
  • Take My Temperature
  • Oh My God

La un anumit moment, vocalul s-a urcat pe schelele de-acolo sa cante, iar lumea parea a fi sus acolo cu el si la picioarele lui. Kaiser Chiefs sunt intr-un trip propriu cu substante halucinogene si li se pare ca zboara. Pe de o parte as vrea sa se trezeasca, dar ma gandesc ca sunt frumosi acum. Asa se scrie istoria rockului.

Despre The Kooks nu vreau sa mai spun nimic. Ma asteptam sa creasca frumos, dupa ce i-am ridicat in slavi asa mult anul trecut. Probabil ca nu s-au trezit inca dupa succesul de anul trecut sau nu pot sa scrie altceva. Albumul din 2008 pare o prelungire logica a celui din 2007. Doar ca sufletul nu are vreo logica: vechii fani ii vor iubi, ceilalti vor arunca rosii in ei. The Kooks e doar o trupa prinsa intre idiosincrasiile muzicale ale vremii. Acum nu-mi mai spune nimic. Ar fi trebuit chemati la Folk You.

Despre Rock Wercher 2008 s-a mai scris in:

Rock Paper Stone Werchter
Rock Werchter – Americana
Rock Werchter – prea multi digei
Werchter, Atena
Rock Werchter, all man’s land


Oficial: Klimt 1918 la Cluj, 11.10.2008

Des pomenitul în ultimele posturi concert Klimt 1918 la Cluj s-o anunțat oficial.
Flowing Mist prezintă Klimt 1918 la Cluj.
Evenimentul are loc în 11 octombrie în Irish & Music Pub. În deschidere vor cânta Alternative Quartet, The Twisted Cables și Luna Amară, începând cu ora 19.

Biletele costă 30 de lei și se vor pune în curând în vânzare.

Detalii și noutăți pe siteul oficial Flowing Mist

Ne vedem acolo!


Dawn could you keep my secret?

Trăind şi eu nerăbdarea clownului de a-i vedea pe Klimt 1918 live, mă tretzesc făcând playlisturi în minte cu piesele ce mi-ar plăcea mie să le cânte.

Probabil o să ies mulţumită vis a vis de aspectu ăsta indiferet de ce hotărăsc baieţii, având în vedere că îmi plac toate pisele lor (mai mult sau mai puţin, evident), dar totuşi, nu pot să nu sper că o să cânte Nightdriver, o veche obsesie/iubire/wahteverpositive a mea, şi probabil prima piesa de la ei pusă obsesiv pe repeat.

Nightdriving it is one of my favourites. Streets are empty, air is cleaner and my mind rides far away towards memories. The city fits with this flow and becomes an ensemble of lights and apparitions. In these moments, one rejoins with himself and the grief of a loss turns into elegy. Driving is therapeutic: in its way, refers to the idea of post war as the overcoming of pain and as convalescence. Maybe it is the reason because sometimes we desire to stretch out the journey and keep suspense intact
Marco Soellner – chitara si voce Klimt 1918

Mai puţin de două luni până la concert. Şi da, cu cât se apropie data, cu atât sunt mai nerăbdătoare.
Vă las şi pe voi cu mai sus menţionata piesă şi cu versurile ei.
Enjoy!

Ah, şi trebuie neaparat să menţionez că iubesc coperta albumului de pe care face parte, Dopoguerra.

Klimt 1918 – Nightdriver

Springtime comes, tells me who you are
Insects light stoles these silent stars
Shaking mouth, you should see
The street that flows like a shining tear
Nighttime-drive searching for suspense
Don’t head for home
I find I’m not there
I’ll be waiting patiently
‘till dawn sees my signs, constantly
Feel no shame for what I’m looking for
I try to keep pain hidden when I roam
Night takes care of wounds, I can believe
Night-driving away…

Sky is freed from fears
And with soft tears
Hides my eyes as they cry
Hides my eyes as they cry
I can float here, I drive me home
Now I feel so alive
Dawn, could you try to help me hang on today?
Could you warm my dewy mouth?
Could you keep on singing until sun won’t rise
Time won’t run
Birds won’t fly
My plan has long been
Underway
You know it’s true
Street is straight
I take my place
All the world has closed his eyes, since I drive
Cast o? the colours
Faraway in a place where I fade, where I hide
(Stolen stillness)
No she can’t find dewy space
Night-drive shelter
Dawn could you keep my secret?
Don’t betray me, no…


The right words to remain

Vreau de ceva vreme să scriu despre Klimt 1918 şi-aproape că nu ştiu de unde să încep. Poate cu obişnuita scuză că iar mă voi orienta după coordonate emoţionale. Numai că de data asta am o justificare pentru slăbiciunea-mi: Klimt 1918 e o trupă care îşi pune singură eticheta de „uncomfortable emotional music” aşa că nu fac decât să rezonez.

Am ascultat prima dată Klimt 1918 într-un soi de primăvară cred, acum vreun an. Lastfm îşi are parte din merit, numai că eu tind să descopăr muzică pe acest site nu direct de la recomandări sau prin artişti similari, ci prefer să îmi fac prieteni care apoi se preocupă de topurile mele şi au grijă de sănătatea mea muzicală. Până acum nu m-a diagnosticat nimeni drept un caz pierdut, toţi şi-au dat silinţa să recuperez rapid anumite carenţe. Printre primii, a fost Remus. Aşa tare şi-a dorit ca eu să ascult Klimt 1918 încât după o seară întreagă de încercări nereuşite de a-mi trimite pe net ori de a reuşi eu să găsesc să descarc… mi-a pus pe un dvd şi mi l-a trimis pachet acasă. It just doesn’t get any easier than that. Mă va fascina întotdeauna titlul piesei They were wed by the sea – rarefied: a fost primul nume de cântec de la Klimt 1918 cu care am intrat în contact – reuşeam însă doar să văd piesa în fereastra de messenger, nu să o şi primesc. Nu atât că mă intriga, poate nici „fascina” nu-i bine ales, ci mă făcea să mă minunez, emoţionată cumva de ceva ce nu puteam pătrunde, un sens obscur care mă fura prin speculaţii, presupuneri şi visări despre cei care s-au unit, având binecuvântarea mării, cu mişcări încetinite, aerisite. Aşa-i şi muzica lor până la urmă: o atmosferă rarefiată în care ţi-e greu să respiri câteodată fiindcă te sufocă emoţia, iar toate sunetele se contopesc şi se confundă în uniune; ştii stropii săraţi şi vaporii care se ridică deasupra unei mări ce respiră înspumată?…

Dacă ar trebui să numesc albumul preferat Klimt 1918, aş recunoaşte că trebuie să fie Undressed Momento, deşi drept ar fi să spun că ascult muzica lor nediferenţiat căci apăs play la Schmerzwerk 1976 şi mă duc, mai nou, până la True Love Is the Oldest of Fears. Dacă ar fi să spun piesa preferată, ar trebui să zic Undressed Momento pentru că are cea mai intensă sinceritate şi implică tot ceea ce urmează:

Drops of light on naked lies

Don’t you understand?

We believe in calm of March

Nici nu-ţi dai seama ce te narcotizează, cum te mişti în baia de vapori, ce anume te face să închizi ochii şi să ridici bărbia inspirând adânc, iar apoi să laşi aerul afară pe gura suav întredeschisă cu ochii din nou limpezi şi din privirea cărora pare să se proiecteze cerul de deasupra. That Girl… Naif Watercolour… cum ai putea să te mai opreşti?

Dopoguerra mi se pare mai eclectic, parcă mai multe piese de sine-stătătoare decât o sonoritate compactă. E după război, e între războaie, e un alt război. Secesionişti ca şi Gustav Klimt, par să se distanţeze de orice direcţie muzicală clasică ori măcar recognoscibilă; mi-a plăcut descrierea genului lor pe care am găsit-o pe Wiki, iat-o în traducere liberă: rock alternativ cu rădăcini în metalul avant-garde, având influenţe pregnante de darkwave şi post-rock, de unde reiese un amestec de rock melodic şi melancolic instrumentat de chitară îndeosebi, combinând, citez în engleză, thick shoegaze-like rhythm-guitar riffs with post-rock-esque atmospheres. Pur şi simplu parcă nu-ţi ajung cuvintele să-i descrii. Alternativa ar fi una metaforică, desigur, inspirată de piesa Lomo. Şi mă duc fluierând pe blogul (scroll down) lui Florin unde e o definiţie frumoasă a conceputului de Lomography – un stil de a fotografia prin lentile care distorsionează puternic marginile păstrând însă centrul imaginii clar şi bine focalizat; e o fotografie obişnuită, cotidiană unde sunt cultivate accidente precum suprasaturarea culorilor şi erorile de expunere, acestea din urmă reabilitate ca efecte abstracte sau impresii de vârtej; e doar viaţa de zi cu zi surprinsă într-o lumină joasă şi slabă, e numai un moment unic ipostaziat într-o fotografie candidă.

Recentul album, Just in Case We’ll Never Meet (Soundtrack for the Casette Generation) e ca o pregătire pentru o nostalgie ce ştii că vine în curând. Cu o arie semantică ce gravitează pur şi simplu, învârtindu-se în jurul unor cuvinte ca sky, wave, gaze, blue, heaven, universe, stars… Pentru cine aştepta cu nerăbdare noul material, pentru Maria care a înlănţuit şi a ascultat repetat-neîntrerupt primele cântece apărute pe site-ul lor, pentru mine care dormeam în „ceasul de cumpănă” când Florin voia să-mi trimită piesele, pentru Dan care descărca ce primea pe gmail, cred că starea de spirit a fost: This is creepy fun in our ghost town.

Nu am cuvinte suficiente pentru aceste melodii proaspete pentru că nu am sedimente şi impresii cristalizate înlăuntrul meu. Nimic nu se compară însă cu o primă audiţie a unor italieni care chiar şi când nu cântă în limba maternă, italienizează cumva versurile în engleză de ajungi să descifrezi dincolo de accent şi construcţii gramaticale sucite tot ce-au spus şi nu au spus; poate cel mai mult îmi place această sugestie infinită din cuvintele lor.

Şi din nou, ei singuri se caracterizează şi, din nou, eu îţi spun: Klimt 1918 e o stare de spirit, Just an Interlude in Your Life:

This song wants to make you cry,

And I’m bleeding through the emotions

With my music, with devotion

I want to disappear here in the tones.

I need you to know.

Ca ultimă notă, mulţumiri prietenilor pe care mi i-am făcut sau mi i-am adus mai aproape prin Klimt 1918, şi ca acord final, sper să ne (re)vedem cu toţii la concert peste două luni.