Rock Werchter ziua 3

Prin 2004 apareau la emisiunea lui Gonzo de pe MTV2 niste baieti din New York care cantau un gen de indie rock bazat foarte mult pe sintetizatoare. Oamenii erau atat de underground, de necunoscuti incat muzica lor nu iesise dintre cei patru pereti ai camerei proprii sau de pe hdd-ul iMac-ului pe care a fost mixata, decat poate pe internet. Promovati excesiv prin single-ul A honest mistake, The Bravery a inceput sa concerteze mult in Anglia si sa devina destul de populari in urmatoarele luni prin Europa, asociati deseori cu nume ca The Killers sau Razolight, fiind totusi mai apropiati de garage-rock si de miscarile post-punk din State decat de scena brit-indie britanica. Concertul de la amiaza din ziua a3a de Rock Werchter putea fi privit tot ca o introducere pentru trupele de indie de la scena principala, insa a depasit cu mult asteptarile si a entuziasmat cele cateva mii de oameni de la Pyramid. The Bravery a oferit un spectacol alert, fara variatii prea mari de tempo dar cu multe lucruri frumoase vis-a-vis de modul neobisnuit in care privesc chitarile in conjunctie cu sintetizatorul si percutia.
img_3298
De la surpriza The Bravery am fugit la o alta surpriza, Razolight, despre care pot spune acum de la distanta ca a avut cea mai puternica prezenta dintre trupele de indie sau chiar de rock. M-au impresionat medley-ul continuu, formatia ce putea practic sa mixeze cantece dupa cantece asemenei unui dj foarte priceput si sincronizarea perfecta intre membrii trupei. La fel ca Muse, Razorlight au inceput sa-mi placa foarte mult dupa ce i-am auzit live.
img_3306
Blonde Readhead a fost ca un film de lynch: profund, socant, disonant, hipnotic. Vocea neobisnuita a lui Kazu, fragila si emotionanta, chitarile si spaima continua de uzual, esuarea in spatii muzicale nepamantesti, noaptea atomica, mutatia zgomotului in muzica, muzica, muzica rotilor de vagoane si a fosnetului ziarelor, orasul anesteziat, orasul cazan sub presiune.
img_3343
Blonde Readhead, frumoasa Kazu si gemenii Simone si Amedeo, a fost varianta indie pentru live-ul oferit vineri de Air.
Din curiozitate am prins ceva si din show-ul lui Amy Winehouse. O voce OK dar multe lucruri lipsa si muzicieni foarte buni spate. Puteai practic sa o scoti de pe scena sa-i lasi pe oamenii in negru sa-si faca treaba. Numai bine sa te poti aseza mai in fata pentru „interludiul” indie cu Snow Patrol si The Killers.
Niciuna din cele doua trupe nu a impresionat prin ultimul album, dar debutul si o promovare sustinuta de turnee prin toata lumea i-au adus in prima linie la Werchter. Diferenta intre ei si Razorlight a fost o lipsa de entuziasm, de explozie, pe care cei din urma au oferit-o din plin, au fost intr-adevar LIVE. The Killers a repetat show-ul de la Glastonbury cu o saptamana in urma, cu bis sustinut pe All The Things I’ve Done si sustinere excelenta din partea publicului belgian. Baiatul ala inalt de bass face treaba buna. Snow Patrol e o formatie excelenta live mai ales in cluburi. Cu 40000 de oameni in fata nu le tremura mana pe rif-uri dar nici nu exceleaza.

La Peter Gabriel erau oameni veniti special pentru acest concert. Peter a respectat tiparul live-urilor mai vechi pe care le stiam de pe dvd dar a avut acceasi prospetime ca acum 20 de ani. Poate secretul e sa aduci oameni tineri pe langa tine, sa te reinventezi. Peter Gabriel n-a avut un album nou de promovat insa piesele vechi au sunat la fel ca prima data. Tony Levin si David Rhodes alaturi de Peter reprezinta coloana vertebrala a fiecarui spectacol de cativa ani buni.
img_3467
img_3429
img_3457
img_3440
img_3445
img_3442

  • Intruder (Peter Gabriel 3)
  • The Rythm Of The Heat (Peter Gabriel 4)
  • On The Air (Peter Gabriel 2)
  • Blood of Eden (Us)
  • No Self control (Peter Gabriel 3)
  • Big Time (So)
  • Family Snapshot (Peter Gabriel 3)
  • Solsbury Hill (Peter Gabriel 1)
  • Sledgehammer (So)
  • Signal To Noise (Up)
    Bis:
  • In Your Eyes (So)
  • Biko (Peter Gabriel 3)

M-am bucurat sa aud Blood of Eden sau In Your Eyes, am dansat si alergat copilareste la Solsbury Hill, am cantat cu Peter la Sledgehammer, apoi am cantat doar noi, cei din public refrenul de la Biko pana cand soarele s-a ascuns de tot in noapte.

N-aveam cum sa ratez The Good, The Bad and the Queen cu un Damon Albarn (Gorillaz, Blur) in forma maxima si cu o combinatie TNT la celelalte instrumente: Simon Tong (ex-Verve) la chitara, Paul Simonon la bass (ex-The Clash) si Tony Allen (a cantat cu Fela Kuti care a si produs albumul TGTBTQ) la baterie. Intr-un decor de bar londonez interbelic (pentru ca si acest proiect al lui Albarn e dedicat tematic Londrei), am remarcat intoarcerea la sunetul brit-pop a lui Albarn dar si partile interesante la pian/orga, chitara discreta a lui Tong, melancolia si sentimentul de muzica de film sau de vodevil creata de o trupa de concept.
img_3475

Am mai prins apoi cateva minute din Keane, nu suficient incat sa-mi fac o parere dar atmosfera parea sa fie destul de fierbinte acolo, poate si datorita fanelor😛 .

Printre deziluziile de la Rock Werchter se numara si Chemical Brothers cu un show multimedia si foarte putina muzica. Sunt practic doi oameni care stau dupa niste pupitre cu butoane. O diferenta enorma intre ei si cei de la Faithless care au cantat duminica. Am plecat de-acolo si am incheiat ziua dansand pe LCD Soundsystem. Incep sa fiu din ce in ce mai atras de genul asta de party funk-punk-electro initiat acum cativa ani de Death From Above 1979.

postat de: baby lo noise


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

WordPress.com Logo

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

Comentezi folosind contul tău Twitter. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

Comentezi folosind contul tău Facebook. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

Comentezi folosind contul tău Google+. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d blogeri au apreciat asta: