Coke Live Peninsula, duminică – 26 iulie 2009

E ciudat cum organismu simte când se apropie praguri. M-am trezit cu senzaţia permanentă că se termină. Deşi mai era o seară plină – mai ales pentru că vroiam să văd foarte multe chestii – deja simţeam că Peninsula e pe terminate. Am mers la cafea, care  de pe la 10 s-o întins până aproape la 3. Cafea, poveşti, cola, poveşti, ceva de mâncare, poveşti. Pe la 3 am spus pa oamenilor în trecere, am mers să văd ce fac ai mei, şi m-am dus la un somn de frumuseţe, mai ales că în sfârşit era mai răcoare afară (vânt, nori, numa suportabil de stat în cort). După aproape 2 ore eram fresh, şi nerăbdătoare să mă duc la concerte.

Viţa de Vie

Acu 1000 de ani [zău ca aşa simt uneori], Viţa de Vie o avut un an când o venit de 4 ori în Baia Mare. Aveau o prezenţă scenică excelentă, aşa că am fost la fiecare din ele. Aia se întâmpla când eram a9a/a10a. Nici nu ştiu dacă i-am mai văzut de atunci. De ascultat, mai rar, şi atunci, chestiile vechi. Întâmplarea face că eu venisem la Peninsula exact cu oamenii cu care am fost la concertele alea. Deci o fost musai musai. N-am ajuns chiar la început, cred că am pierdut vreo 2 piese.

Uitasem că Fenomental-ul o fost lansat în ’99. deci se aniversează 10 ani. Mi-am dat seama în faţa scenei, când am zărit bannerul şi am auzit piesele alea vechi şi mişto.

Pentru o ora am avut iar 16 ani. Am cântat şi am sărit cu VdV. Like I used to. O fost multă lume, chiar şi ei s-o mirat (da, nu se aşteptau să vină atâta lume de la 18 în faţa scenei mari, în soare – ce-i drept, nu foarte puternic de data asta). Da le-o ieşit foarte bine. Setlistu ăla plin de piese vechi mi-o plăcut tare mult. Mai ales că o cântat Ţine minte, care îmi place mult, şi nu o mai auzisem live

Timpuri Noi

Imediat cum o terminat Vdv, am fugit la Coke Terrace să îi văd pe Timpuri Noi. Oamenii ăştia mi-s super simpatici de prin a 12a, când mi s-o dat să ascult unpluggedu şi mi-o căzut cu tronc. I-am mai văzut pe scenă prin 2006 când mi-o plăcut teribil de tare de Artanu şi figurile lui.

Cu nepăsarea şi mutrele obişnuite pe Artanu, chefu şi energia lui Iliescu, un public foarte mişto, şi un setlist pe măsură, am consumat cam o oră de Timpuri Noi.

Am auzit Vecina, Tanţa, Luca, La Stere, Hitul, Mistreţul, şi mai multe ce nu mi le mai aduc aminte. Oamenii din jur, după cum mă şi aşteptam, dansau şi cântau cât îi ţinea corpu. Am plecat pe Adelin, care părea să fie ultima piesă. Pe mine mă aştepta altă scenă.

Grimus

Nope, n-am fost la Freestylers. Din 2 mari motive. În primu rând că nu prea i-am ascultat, deci nu tare ştiu cu ce se mănâncă; iar apoi, pentru că erau Grimus la Ursus Party Tent. Şi cred că aţi putut vedea deja că am o slăbiciune aparte pentru băieţii ăştia.

Faptu că nu am mai fost la un concert de-al lor de la lansarea din Cluj din 6 decembrie m-o făcut doar să aştept mai tare momentul în care urcă pe scenă, îşi iau instrumentele, şi dau tot ce au ei mai bun.

Exact aşa o şi fost. O sunat excelent. Am retrăit piesele vechi, am stat mică şi am ascultat piesele noi. Dacă pentru Panikon am făcut o obsesie măricică, zău că nu ştiu ce o să se întâmple la albumul numărul doi. Pentru că din ce am auzit, piesele noi, sunt una mai mişto ca celaltă. Un mare plus pentru Vali care iese din spate tot mai mult şi îşi foloseşte vocea, mai ales că are ce

Excelen momentul când s-o hotărât să cânte In a Glimpse dar nu prea o mai putut de public Fingerprints mi-o dat la fel de mulţi fiori ca atunci când am auzit-o prima dată…şi de fiecare dată de atunci.

Vroiam să văd măcar puţin din Haydamaky, dar din cauza a nu ştiu ce probleme ale ucrainienilor, s-o modificat programul şi o cântat în paralel cu Prodigy. Aşa că am luat-o spre scena mare, unde se desfăşurau Tankcsapda. Muzical, atât instrumental cât şi liric (nu înţeleg o iotă de maghiară), nu mi-o zis nimic trupa asta, da nu am putut să nu remarc cât de multă lume era la ei la concert şi cum cântau toţi vers cu vers. Eu nu am văzut nici o trupă de la noi cu un aşa public. Din păcate.

The Prodigy

Chiar înainte să înceapă Prodigy, am ajuns, habar nu am cum, în rândul al doilea. Well, după prima jumătate de piesă, înţelegeam scrisu de pe unu din laptopuri Take me to the hospital. Am ieşit cum am putut mai repede din mulţime, şi m-am dus în spate de tot, unde aveam loc să mă manifest şi să mă bucur de concert, şi mai şi vedeam pe scenă. Erau cam mici băieţii, ce-i drept.

Evident, s-o lăsat cu sărituri, dansuri, pogo, şi alte manifestări de genu, dar cum am zis mai sus, eu am stat departe de ele. Îs deosebiţi pe scenă. Reuşesc să bage publicul într-un soi de transă şi să îi dirijeze cum vor, convocându-i din când în când: Where are my Romanian warriors? My Prodigy Worriors?

O fost scurt (dar asta ştiam deja de pe net, că mai mult de o oră şi ceva nu bagă) şi intens.  Exact ca o ploaie dinaia de vară care vine cu stropi mari, te udă tot, şi pleacă la fel de repede. Dar îi simţi efectu, că te-ai răcorit. O cântat piese una şi una. Nu puteai să stai locului, nici măcar cât să-ţi tragi sufletu.

Goldie  feat. MC Justyce

Mi l-am tras după, în timp ce îşi făcea Goldie feat. MC Justyce setu. Nu prea ştiu eu să apreciez djii de dnb, dar o sunat foarte ok, şi o făcut chestii interesante pe scenă. Oamenii din jur erau super entuziasmaţi de ce se întâmplă.

Pe la jumătatea setului am luat-o spre Freedom Arena ca să văd, de curiozitate bucată de Blank & Jones, dar m-am întâlnit cu oameni pe drum, m-am întins la poveşti, şi m-am oprit din ele doar când mi-am dat seama că nemţii îşi terminase deja setu.

Şuie Paparude

Şuie îs una din trupele de la noi care deşi ştiu că nu îs mare lucru, îmi plac. Nu cred că i-aş asculta foarte mult acasă – nici nu o fac, de altfel – dar în baruri, cârciumi şi la chefuri merg tare bine. Am dansat două ore şi ceva, pe piese vechi şi foarte noi. Oamenii ăştia chiar ştiu să anime publicul. O fost foarte fain, da pe la 5 fără, când o terminat, eram epuizată.

Tragem linie şi adunăm

Pe drumu spre cort mi-am dat seama că e gata. Asta o fost. Îmi venea atunci să îmi strâng lucrurile şi să plec spre casă. M-am pus şi am dormit în schimb. Pe la 9, când m-am trezit, jumătate de lume deja plecase. Restu,  îşi aduna lucrurile. Am început şi noi, şi pe la vreo 11 deja ieşam din Tîrgu Mureş.

Concluzii?!

• sunet excelent, la toate scenele
• preţuri [mai mult decât, o zis bucureştenii] decente
• oameni mişto, calmi, nepăsători şi toleranţi peste tot
• toate trupele care am vrut să le văd o fost cel puţin la fel de faine cum mă aşteptam
• nu mi s-o furat nimic. nici celor din jur
• o fost 4 zile cu oameni faini şi dragi

Sper că la anu să se mai mărească. Să fie mai multe trupe mişto, mai multă lume, şi organizare cel puţin la fel de faină, că locul e perfect pentru aşa ceva.

Cam asta e. Ce tot scriu eu pe aici de când m-am întors nu e cronică şi nu e deloc obiectivă. Am trăit doar 4 zile foarte mişto şi am vrut să le împart cu cine are răbdare şi chef să citească. În cel mai subiectiv mod posibil

Coke Live PeNINsula, sâmbătă – 25 iulie 2009

Sâmbătă dimineaţa ma-m trezit cu No Surprises in loop. Mi-o trebuit puţin să mă dezmeticesc să îmi dau seama că de fapt îmi suna telefonu. După băga-mi-aş-urile de rigoare şi înviorarea de dimineaţă m-am hotărât să mă plimb 3-4 străzi în jurul complexului weekend (cam atâta reţin eu în general înainte să mă pierd), ca să nu stau la soare şi ca să îmi ocup cu ceva timpu până ajungeau oamenii veniţi pentru NIN (cu care eram foarte nerăbdătoare să mă văd, oameni dragi şi nevăzuti de ceva luni fiind). Unu din oamenii respectivi fiind chiar Marius (babylonoise), aialaltă bucată a blogului de faţă.

Am dat o tură prin jur. Am urcat până la jumătatea unor scări f multe (care nici un tîrgumureşean pe care îl cunosc nu o ştiut să îmi zică unde merg); am abandonat pentru că îmi bătea soarele fix în cap şi nu am mai avut chef.
Pe la 3 mi-am văzut oamenii. Îmbrăţişări, pupături, stat pe o terasă la un suc/o bere, toate astea până la 17:30.

Kumm

Ultima dată i-am văzut pe la începutul lui decembrie, în Cluj. Ori nu eram eu în dispoziţie, ori le lipsea lor ceva, dar concertu ăla nu m-o atins deloc. Eram foarte curioasă cum e noul baterist, cum se integrează, şi mai ales, dacă reuşeşte să umple locul lăsat de Domi.

De data asta mi-au părut mult mai energici şi mai cu chef de cântat. Angels and Clowns mi-o plăcut foarte foarte tare. Morsa tot nu mă încântă…mi se pare în continuare un hit de sezon şi cam atât. Dar per total o sunat foarte bine, o trecut foarte natural şi uşor peste un moment gol (ceva acorduri ce făceau baiuri cred).

Lumea, după cum mă şi aşteptam, o venit chiar dacă o cântat aşa devreme. M-am mirat puţin câtă energie o scos publicu. Cu câteva minute înainte să înceapă aveam impresia că toată lumea e într-o stare de semihibernare. Paul dă foarte bine în trupă, deci no problem there.

Convinsă fiind că OCS cântă de la de la 21 la Coke Terrace, adică în acelaşi timp cu Primal Scream, şi neştiind de fapt că s-o făcut modificări în program şi cântau la scena mare, m-am dus să îmi fac terapia prin şoc, adică duşu ăla rece zilnic, şi am ratat să văd cum se mai ţine Amariei pe picioare.

Am prins cam 20 de minute de Iris. Nimic interesant sau impesionant. M-am folosit de timpu respectiv să stau la o discuţie gărli cu o gagică dragă mie pe care nu o mai văzusem de la sfârşitul lui decembrie.

Primal Scream

Ştiam prea puţine piese de la ei, dar eram curioasă să văd cum se prezintă live. Nu mi-au displăcut, dar nu pot să zic nici că m-o dat pe spate. O fost un concert ok, genu de trupă la care aş mai sta dacă ar mai veni să cânte în deschidere, dar nu cred că m-aş duce la un concert doar pentru ei. Am stat deci mai în spate, am mai schimbat câte un cuvânt cu oamenii din jur, şi am văzut unu din cele mai drăguţe lucruri ever. 3 copilaşi la vreo 3-4 ani, unu în tricou cu Red Hot Chili Peppers, sora-sa cu tricou cu Ramones, şi un al treilea blonduţ, cu păru lung, şi tricou cu Iron Maiden. Ah, da, cu părinţii, evident Foarte energici copiii, tot înfiletau pe jumătate capace la sticle de jumate şi apoi călcau pe ele să văda care îl trimite mai departe. M-o cam prin ruşinea când mi-am amintit că io făceam aşa ceva prin a9a. Şi treaba cu tricou trv, şi aia cu capacele de sticle de jumate.

Poze n-am că nu mi-o ieşit absolut nici una. Lumini dubioase.

Nine Inch Nails

Îmi pace la concerte. Mult de tot. Mai ales setu ăla de stări care trec prin mine. O păţesc mai ales la alea pe care le aştept foarte mult. La primu Anathema, în 2005 (edit: 2006, de fapt, după cum mi s-o atras atenţia) la Budapesta. La Placebo-u din 2006, The Gathering-ul din 2007, UNKLE şi Nouvelle Vague la Bestfest, Massive Attack şi Spirtual Front de anu trecut. Şi acum, în faţa scenei pe care se pregăteau să urce Nine Inch Nails. Prima dată vine zâmbetu tâmp de pe faţă (probabil îmi sticlesc şi ochii da nu m-am studiat niciodată să văd), apoi mi se înmoiae genunchii.

Am rămas, iar, mută şi fascinată la primele 3 piese. De lumini, de cât de bine se auzea, de cât de mişto arată şi se mişcă Trent, şi restu for that matter, pe scenă. Am început să mă dezmeticesc, iar când am auzit începuturile de la Piggy eram deja cu inima în gât si ritmu în tot corpu.  I’m Afraid of Americans (Bowie) m-o lăsat cu gura căscată. Serios, uitaţi-vă numa cât de bine arată şi le zice omu ăsta pe scenă.

Habar nu am cum o trecut aşa repede timpu, şi cum s-o mers din piesă în piesa, da numai am văzut că băieţii se dau jos de pe scenă şi lumea îi scandează pentru bis. Momentul următor, bisul bestial, Hurt cântat din toţi plămânii din jur o fost excelent. Genu de piesă pe care poţi să îţi strigi toate frustrările înmagazinate şi ascunse prin colţuri de creiere. O fost superb, perfect chiar, pentru standardele mele.

La final, nici măcar nu mi-o mai părut rău că am ratat Parov Stelar (care se desfăşura cu trupa la Coke Terrace). Aveam starea aia de bine lăsată de un concert foarte aşteptat. M-am învârtit pe lângă scenă, am schimbat impresii cu oamenii cunoscuţi cu care m-am întâlnit. N-am găsit om căruia să nu îi placă cum o sunat Nine Inch Nails.

Richard Dorfmeister care mixa la Coke Terrace ne-o făcut numai să mergem mai repede înspre cortul de dnb, unde urmau Booka Shade. Ăştia ştiutori din jurul meu îmi ziceau că îs buni. Mi-o plăcut, în limitele în care îmi place mie o trupă de dnb. O avut un joc f fain de lumini în spate, şi un public energic şi numeros.

Vroiam să stau şi la Unu’, măcar de dragul anilor de liceu. Am rezistat jumătate de oră. Nu de plictiseală sau ceva, dar mă pălise un somn…Am ales să mă duc să dorm, decât să stau ca un zombie între toţi oamenii care dansau pe acolo.

Am adormit cu Reznor în gând. Eu şi probabil multe gagici din juru meu Ca să nu mai numărăm şi tipii