Mono @ Cluj, 22 iulie 2011

Mi-ar plăcea să vă pot povesti despre cum o fost la Mono. O să încerc chiar, dar mare lucru sigur nu o să iasă.
De când am auzit că japonezii vin la Cluj am început să mă agit și entuziasmez. În primul rând pentru că nu mă așteptam deloc, iar apoi pentru că se anunța lume faină de departe cu ocazia concertului, deci sigur ieșea ceva frumos.

Vineri – 22 iulie – cu companie foarte mișto, o porneam spre Euphoria Music Hall. Pentru prima dată aici, locul mi-o dat un sentiment “meh” (©Cronco). Ar arăta mai bine fără chestiile de pe pereți (postere, discuri și ce mai era pe-acolo). În rest, nimic de comentat. Lume multișoară, în general oameni care păreau să știe foarte bine la ce o venit. Eu nu știam la ce să mă aștept de la trupa de pe scenă. Mi s-o spus doar – de prieteni care deja îi văzuseră – să încerc să ajung în față, să văd scena.
După prima piesă, la care eram undeva pe la mijlocul sălii, am înțeles de ce. Din cei 4 Mono, băieții (bateristul + chitariștii) stăteau jos, unde nu îi vedeam; doar tipa – basista – era în picioare. Am ajuns după vreo 2 piese în față unde am reușit să și văd cine scotea minunatele sunete: într-o rochiță (?) neagră foarte simplă și interesantă, pe tocuri, cu bassu în brațe, tipa îți lua imediat ochii. O prezență foarte plăcută pe scenă. Băieții cu chitările păreau o clonă unul a celuilalt. La o analizare mai atentă am observat că tricourile nu le erau la fel și că cel din dreapta (mea) trăia muzica mai intens. Sau cel puțin așa mi s-o părut mie.

Habar nu am cum o trecut concertul. Pe când se terminase am avut impresia că o trecut 15 minute. De fapt japonezii cântaseră o oră jumate. Se vedea pe ei, nu-i vorbă, că-s storși de toată energia. Dar m-o prins așa de tare în muzica lor încât efectiv nu știu ce s-o întâmplat în jurul meu, cum s-o derulat piesele, nimic. Doar că o fost foarte frumos și intens. Și îmi amintesc momentul când chitaristului din dreapta și-o lăsat chiatara într-un distors fuzzy și lovea pedalele (sau cum se numesc ele) cu mâinile intr-un moment excelet de furie muzicală.

Și cam atât. Știu doar că m-aș mai duce oricând să mă bag într-o asemenea hipnoză/transă muzicală. Și aș recomanda oricui să facă asta dacă are ocazia, să-i vadă pe Mono live. Pentru că e un lucru excelent.

Mulțumesc Anei pentru poze

win some, lose some.

Weekendul ce o trecut se anunța incredibil de fain. Vineri The :Egocentrics lansa albumul nou, iar sâmbătă aveam electro din Suedia.
Pe rând, deci.

Vineri seara, cu nerăbdare și cu temă de casă de la frățiorul plecat pe alte meleaguri (cumpărat musai Center of the Cyclone, LP), am mers spre Zorki Off the Record. Despre trupa din deschidere nu știam mare lucru, ascultasem 2 piese pe myspace, despre care mi s-o zis oricum că nu sunt relevante.

Methadone Skies – nume foarte fain – o fost o surpriză foarte plăcută. La prima lor apariție pe o scenă înafara Timișoarei, s-o descurcat foarte bine și m-o ținut interesată pe tot parcursul concertului lor. Cam 40 de minute de muzica instrumentală axată cam pe acelasi gen ca a egocenticilor: stoner psihedelic parcă puțin mai înclinat spre post-rock și pe alocuri spre shoegaze (cum erau și prezentați pe afiș). O trupă de urmărit pe viitor, care deocamdată se joaca în sala de repetiție și care sper să înregistreze ceva cât de curând. Până una-alta merită văzuți live.

Lumea venise la The :Egocentrics fie că îi știa deja – și în majoritatea cazurilor pe care le cunosc, cine o fost la un concert, o fost prezent și la următoarele – fie că le-o fost atât de lăudați încât nu era de ratat. Concertul o fost exact cum mă așteptam (i-am văzut acum a 3a oară): foarte omogen și bun, energic, cu toată lumea din sală mișcându-se pe ritm ca hipnotizată. Pisele noi sună extraordinar de bine și pe album, dar mai ales live. După vreo 40 de minute o avut băieții o tentativă de-a se da jos de pe scenă, dar pentru că nu aveau altă cale decât prin public, o ajuns iar pe scenă, pentru un bis de vreo 15-20 de minute. E greu să îți dai seama cum trece timpul la un concert de-al lor, pentru că te induc într-o stare aparte, și tot ce știi e că ai putea sta să-i asculți toată noaptea.
LP-ul arată foarte bine, albumul e unul foarte bun, așa că puneți mâna pe Center of the Cyclone în vreo formă și ascultați-l. Teaser:

Poze, pe Clujlife, că eu m-am dus cu mâinile în buzunare.

De Museum of Bellas Artes am auzit prima dată pe facebook, când am primit invitație la event. O urmat apoi o serie de laude la adresa trupei, iar ideea de electro din Suedia m-o făcut interesată, pentru ca deh, sunt trupe foarte bune pe felia asta la ei. Cu piesa asta ca ambasador, am crezut că o să fie o seară foarte dansantă și simpatică, așa că am hotărât să mă duc.

După cam o oră dansantă cu muzică foarte bună pusă de indiescouts [atât am prins noi] o apărut cei 4 pe scenă. Două domnișoare și 2 tipi. Instrumente foarte puține, ei păreau cam plictisiți. Unul din ei bagă un cablu audio într-un ipod și începe să cânte un negativ.
Well, cam 90-95% din concert o fost negativele de pe ipod. Din când în când una din tipe cânta la un flaut, dar sincer, eu nu am auzt nimic, alta cânta la clape – pe una din piese am numărat câte de pe claviatura atinge și mi-o ieșit 4. Băeții, unul era bassist, dar cred ca nu făcea el mare lucru – nu m-am uitat foarte atentă – iar celălalt dădea din când în când cu niște bețe într-un drum-pad.
Eh, cum zicea și un tip care i-o filmat în Control, București: They can’t dance, the can’t sing, they can’t play. Otherwise a great bunch of people. [aici - n-o cântat mai bine nici la Cluj, dar o avut mai multe microfonii]
După 5 piese pline de microfonii și cântate foarte prost – nu prea le-o ținut vocile pe fete – concertul s-o terminat, pentru că nu mai aveau alte piese să cânte. O mai cantat Who Do You Love la bis (care tocmai am aflat ca e cover).

Cea mai proastă experiență concertistică de până acum. Dar deh, o să mă facă să apreciz și mai mult cele cu adevărat bune.

Și ca să nu ziceți că-s eu nașpa, serios, asta vă sună a muzică bună?