Category Archives: live

Prin Timişoara cu RATB-ul

 

Exact pe 11 a 11-a 2011, pe la ora 11PM, au “concertizat” pe tărâmuri bănăţene Robin and The Backstabbers. De când îi aştept, dumnezeule… Au cântat în Setup, într-un amalgam de proiecţii de filme de scurt metraj şi concerte, organizat fain frumos de Timishort.

Şi ne-au cântat şi ne-au încântat de n-am mai ştiut de noi.  RATB e genul de trupă care live „unleashes the beast” să zic aşa pe engezeşte, că pe româneşte mai greu ieşte. Adică nenea ăsta cu barbă (şi cu ochelari din când în când) „zici că-i posedat” după cum îmi zicea un prieten din auditoriu. Urlă, răcneşte, învârte chitara aia în toate direcţiile, se zbate, rânjeşte de nebun, spune lucruri doar de el înţelese. Mie sincer îmi era dor să văd o trupă de genul ăsta pe la noi. Adica nu îmi era dor… că asta ar însemna că am mai văzut deja. Deci da… nu îmi era dor. Nu ştiu ce îmi era. Lol.

Pe lângă cele mai sus menţionate, domnişorul de la tobe, care din câte am înteles s-a întors de curând de la vikingi, avea nişte colanţi cu un crac de o culoare, un crac de alta, ceva nuanţă purpurie, păreau de fete. Chitaristul a cântat şi el ceva bucăţi de piese, chiar impresionant, să zic. Spre deosebire de Mr. Robin avea o voce în contrast total, adică subţirică, firavă, visătoare. Nu îmi mai aduc aminte exact, dar să vă faceţi o idee vă zic cuvăntul cheie… Billy Corgan. Şi în plus era tare simpatic de se tot încurca în echipamente muzicale. Basistul era taman în cealaltă parte, n-am putut să-l observ prea atent.

Au fost vreo 300 de oameni, toţi aplaudau şi urlau în draci. Robin rânjea la noi. Noi rânjeam la el. Şi tot aşa. Ah… şi mai şi aplaudam, foarte important.

Replica serii: “Venim dintr-un oraş numit Csikszereda, care în traducere înseamnă Bucureşti”.  :))))) Să mă prăpădesc de râs, nu altceva.

All in all… a fost un concert nemaipomenit. Piesele în engleză nu îmi plac atât de mult (în afară de cele cântate de chitarist). Alea în româneşte îmi plac destule. La versuri domnilor… jos pălăria. Cu şmecherii, cu înţelesuri, cu artificii. Unii mai răutăcioşi zic „de intelectuali depresivi”.  Şi ce domle,  dacă asta suntem…

Album prea curând n-o să pişcăm de la ei. Cică abia la anu…

După RATB, au cântat cei de la Persona. Prezenţă neglijabilă. Nu mai irosesc spaţiu preţios.

Deci cam aşa a fost. Dacă ar mai veni mâine RATB, m-aş duce iar. De când n-am mai scris un review de concert… Îmi era dor. Sau nu îmi era, pentru că asta înseamnă că… :)))) Bine, pe blogul ăsta n-am mai scris review-uri, dar am scris pe altul. Sâc!

 


Mono @ Cluj, 22 iulie 2011

Mi-ar plăcea să vă pot povesti despre cum o fost la Mono. O să încerc chiar, dar mare lucru sigur nu o să iasă.
De când am auzit că japonezii vin la Cluj am început să mă agit și entuziasmez. În primul rând pentru că nu mă așteptam deloc, iar apoi pentru că se anunța lume faină de departe cu ocazia concertului, deci sigur ieșea ceva frumos.

Vineri – 22 iulie – cu companie foarte mișto, o porneam spre Euphoria Music Hall. Pentru prima dată aici, locul mi-o dat un sentiment “meh” (©Cronco). Ar arăta mai bine fără chestiile de pe pereți (postere, discuri și ce mai era pe-acolo). În rest, nimic de comentat. Lume multișoară, în general oameni care păreau să știe foarte bine la ce o venit. Eu nu știam la ce să mă aștept de la trupa de pe scenă. Mi s-o spus doar – de prieteni care deja îi văzuseră – să încerc să ajung în față, să văd scena.
După prima piesă, la care eram undeva pe la mijlocul sălii, am înțeles de ce. Din cei 4 Mono, băieții (bateristul + chitariștii) stăteau jos, unde nu îi vedeam; doar tipa – basista – era în picioare. Am ajuns după vreo 2 piese în față unde am reușit să și văd cine scotea minunatele sunete: într-o rochiță (?) neagră foarte simplă și interesantă, pe tocuri, cu bassu în brațe, tipa îți lua imediat ochii. O prezență foarte plăcută pe scenă. Băieții cu chitările păreau o clonă unul a celuilalt. La o analizare mai atentă am observat că tricourile nu le erau la fel și că cel din dreapta (mea) trăia muzica mai intens. Sau cel puțin așa mi s-o părut mie.


Habar nu am cum o trecut concertul. Pe când se terminase am avut impresia că o trecut 15 minute. De fapt japonezii cântaseră o oră jumate. Se vedea pe ei, nu-i vorbă, că-s storși de toată energia. Dar m-o prins așa de tare în muzica lor încât efectiv nu știu ce s-o întâmplat în jurul meu, cum s-o derulat piesele, nimic. Doar că o fost foarte frumos și intens. Și îmi amintesc momentul când chitaristului din dreapta și-o lăsat chiatara într-un distors fuzzy și lovea pedalele (sau cum se numesc ele) cu mâinile intr-un moment excelet de furie muzicală.

Și cam atât. Știu doar că m-aș mai duce oricând să mă bag într-o asemenea hipnoză/transă muzicală. Și aș recomanda oricui să facă asta dacă are ocazia, să-i vadă pe Mono live. Pentru că e un lucru excelent.

Mulțumesc Anei pentru poze :)


God Is an Astronaut @ The Silver Church [12.04.2011]

Probabil ați citit deja o grămadă de review-uri și păreri, dar eu am așteptat să se așeze puțin treburile în capu-mi, să îmi mai dispară din rânjet, etc.

Mă gândesc la concertu ăsta de anu trecut, când s-o anunțat. Mi-am sâcâit pritenii bucureșteni să-mi ia bilet încă de când s-o pus în vânzare. Deci nu are rost să zic ce așteptări am avut de la el. Dar, cum o zis-o deja Andreea, când ești la locul potrivit cu oamenii potriviți să vezi o trupă f f faină, nu are cum să nu iasă bine.

Când o urcat băieții pe scenă, aveam deja niște emoții foarte mari, care s-o intensificat foarte tare pe prima piesă, Remaining Light, iar la a 2a , Fragile, deja mi se înmuiaseră picioarele și eram psihic pe alta lume. Fragile o fost pentru mine ca un soi de portal într-o transa extraordinară indusă de oamenii de pe scenă. Până la finalul concertului, nu-mi amintesc decât muzică – cu sunet excelent – sub formă de nebunie, 4 oameni pe scenă trăind fiecare moment pe care îl produceau, multe aplauze, priviri de încuviințare de la prietenii din jur: o confirmare că ceea ce se întâmplă e adevărat, și chiar la nivelul înalt la care văd și simt eu lucrurile.

Un mare bonus pentru proiecții și pentru multitudinea de ecrane de pe marginea Silver-ului unde am putut să-i văd pe trupeți când nu aveam acces vizual complet la scena.

Mi s-o părut că s-o terminat repede, deși o cântat 13 piese. Îmi dau seama că îi cam stoarce de puteri să cânte cum au cântat. Dar o fost unul din concertele alea care aș fi vrut să nu se mai termine. Da, o fost ATAT de frumos o fost.

Nu știu cum de o cântat atât de multe piese de pe All Is Silent, All Is Bright – preferatul meu – dar mă bucură asta foarte foarte mult. Mai ales Fragile și Forever Lost. Probabil daca era si piesa All Is Violent All Is Bright, era deja prea mult pentru mine.

Foto și video, pe hypstreet, facute de David. Eu m-am dus cu mainile în buzunar, să pot să mă las cu totu dusă de val. Pentru cine e curios sa vada ce o cantat, aici


win some, lose some.

Weekendul ce o trecut se anunța incredibil de fain. Vineri The :Egocentrics lansa albumul nou, iar sâmbătă aveam electro din Suedia.
Pe rând, deci.

Vineri seara, cu nerăbdare și cu temă de casă de la frățiorul plecat pe alte meleaguri (cumpărat musai Center of the Cyclone, LP), am mers spre Zorki Off the Record. Despre trupa din deschidere nu știam mare lucru, ascultasem 2 piese pe myspace, despre care mi s-o zis oricum că nu sunt relevante.

Methadone Skies – nume foarte fain – o fost o surpriză foarte plăcută. La prima lor apariție pe o scenă înafara Timișoarei, s-o descurcat foarte bine și m-o ținut interesată pe tot parcursul concertului lor. Cam 40 de minute de muzica instrumentală axată cam pe acelasi gen ca a egocenticilor: stoner psihedelic parcă puțin mai înclinat spre post-rock și pe alocuri spre shoegaze (cum erau și prezentați pe afiș). O trupă de urmărit pe viitor, care deocamdată se joaca în sala de repetiție și care sper să înregistreze ceva cât de curând. Până una-alta merită văzuți live.

Lumea venise la The :Egocentrics fie că îi știa deja – și în majoritatea cazurilor pe care le cunosc, cine o fost la un concert, o fost prezent și la următoarele – fie că le-o fost atât de lăudați încât nu era de ratat. Concertul o fost exact cum mă așteptam (i-am văzut acum a 3a oară): foarte omogen și bun, energic, cu toată lumea din sală mișcându-se pe ritm ca hipnotizată. Pisele noi sună extraordinar de bine și pe album, dar mai ales live. După vreo 40 de minute o avut băieții o tentativă de-a se da jos de pe scenă, dar pentru că nu aveau altă cale decât prin public, o ajuns iar pe scenă, pentru un bis de vreo 15-20 de minute. E greu să îți dai seama cum trece timpul la un concert de-al lor, pentru că te induc într-o stare aparte, și tot ce știi e că ai putea sta să-i asculți toată noaptea.
LP-ul arată foarte bine, albumul e unul foarte bun, așa că puneți mâna pe Center of the Cyclone în vreo formă și ascultați-l. Teaser:

Poze, pe Clujlife, că eu m-am dus cu mâinile în buzunare.

De Museum of Bellas Artes am auzit prima dată pe facebook, când am primit invitație la event. O urmat apoi o serie de laude la adresa trupei, iar ideea de electro din Suedia m-o făcut interesată, pentru ca deh, sunt trupe foarte bune pe felia asta la ei. Cu piesa asta ca ambasador, am crezut că o să fie o seară foarte dansantă și simpatică, așa că am hotărât să mă duc.

După cam o oră dansantă cu muzică foarte bună pusă de indiescouts [atât am prins noi] o apărut cei 4 pe scenă. Două domnișoare și 2 tipi. Instrumente foarte puține, ei păreau cam plictisiți. Unul din ei bagă un cablu audio într-un ipod și începe să cânte un negativ.
Well, cam 90-95% din concert o fost negativele de pe ipod. Din când în când una din tipe cânta la un flaut, dar sincer, eu nu am auzt nimic, alta cânta la clape – pe una din piese am numărat câte de pe claviatura atinge și mi-o ieșit 4. Băeții, unul era bassist, dar cred ca nu făcea el mare lucru – nu m-am uitat foarte atentă – iar celălalt dădea din când în când cu niște bețe într-un drum-pad.
Eh, cum zicea și un tip care i-o filmat în Control, București: They can’t dance, the can’t sing, they can’t play. Otherwise a great bunch of people. [aici - n-o cântat mai bine nici la Cluj, dar o avut mai multe microfonii]
După 5 piese pline de microfonii și cântate foarte prost – nu prea le-o ținut vocile pe fete – concertul s-o terminat, pentru că nu mai aveau alte piese să cânte. O mai cantat Who Do You Love la bis (care tocmai am aflat ca e cover).

Cea mai proastă experiență concertistică de până acum. Dar deh, o să mă facă să apreciz și mai mult cele cu adevărat bune.

Și ca să nu ziceți că-s eu nașpa, serios, asta vă sună a muzică bună?


Keith Caputo @ Budapesta [27.09.10]

[la o luna după, m-am auto-încurajat să aranjez și să completez în sfârșit draft-ul despre concertul ăsta; mi-o luat cam mult, ce-i drept, dar na, asta e]

Keith Caputo @ Dürer-kert, Budapesta – 27 septembrie 2010

După o zi întreagă de plimbări prin Budapesta, cu o durere îngrozitoare de picioare, și cu ceva dificultate, am ajuns la Dürer-kert.

Partea cea mai proastă când ești singur la concert, îs întârzierile. Nu mă bucură prea mult nici când îs cu cineva, dar singură, într-un loc unde nu cunosc nici măcar limba, să pot trage cu urechea la conversatiile celor din jur, nu îi deloc amuzant. Trebuia să înceapă la 7, o început pe la 8 și ceva. Deci o oră de uitat în jur la fețe, outfituri, la papucii altora și la ai mei.

Zoli Band o fost o mare surpiză. Când am văzut că deschid pentru Keith nu doar în Budapesta, ci [cam] la toate concertele din turneu, i-am căutat să văd cu ce se mănâncă. Nu știu dacă o fost prost momentul, sau ce s-o întâmplat, știu doar că nu mi-o plăcut deloc, și am plecat resemnată că o să stau cam o oră cu muzică blah pe fundal. Ei bine, trupa o sunat excelent. Instrumentiști foarte buni, versuri nice, și o voce extraordinară. La concertul ăsta am aflat că Zoli e Zoltán Téglás, fost frontman la trupele de hardcore/punk/whatever Ignite și Pennywise [deci același background zgomotos ca și Keith, cu a lui Life of Agony] și care acum abordează total diferit muzica: mai melodic, mai soft, mai mult sentiment. Foarte potrivită trupa asta ca deschidere.

Keith Caputo mi-o intrat în playlisturi în 2006, prima dată cu piesa Home, și apoi cu întreg albumul Died Laughing. Treptat, mi-o plăcut tot mai mult, pentru tot ce pune în muzica lui: versuri foarte bune, linii melodice pe măsură, și o voce care-mi place foarte foarte mult. Nu știam la ce să mă aștept ca playlist, mi-ar fi plăcut să fie și Home, dar n-o cântat nimic foarte depresiv. Spre fericirea mea, o fost multe piese de pe Died Laughing (Honeycomb, New York City, Razzberry Mockery , Lollipop, Upsy Daisy) și de pe A Fondness For Hometown Scars (Troubles Down (Attic Crawlspace), Nothing To Lose (X-Ray Illusion), Devils Pride (Forever In Transition)).

E incredibil câtă energie are omul ăsta. Foarte mic de înălțime, foarte agitat, și cu vocea foarte cum trebuie. Pe lângă faptul că pur și simplu cântă bine, știe să antreneze publicul, să interacționeze cu el, show în toată regula. O mare bilă albă pentru oamenii de la instrumente, care deși adunați din alte trupe/proiecte, o sunat deosebit de bine și închegat. Un chitarist aparent foarte timid, Ryan Oldcastle (singurul căruia i-am reținut numele, cu care Keith o și pus de-un proiect nou, pe nume The Neptune Darlings), dar excelent instrumentist, un baterist cu tricou The Mars Volta, foarte cute, care și-o descărcat forța și experiența pe un set glittery blue f glamorous, un bassist foarte experimentat, și un stage man foarte frumos, încălțat în Vans, care și-o împrumutat skillurile de chitarist pe vreo 3 piese. Printre cele mai faine momente, Keith exclamand după un cover foarte mellow la Girls Just Wanna Have Fun: It takes a real man to have the balls to cover this song [sau ceva de genu].

La bis s-o întors cu tot cu Zoli, si o cântat împreună o piesă foarte faină; din păcate nu știu ce. Vocile li s-o completat excelent, un moment foarte bun.

Din păcate mi s-o descărcat bateriile de la atâtea poze care le-am făcut prin oraș. Nu mi-o părut foarte rău, pentru că mare lucru nu-mi ieșea, dar eu tot încercam. Așa, am lăsat aparatul în geantă, și m-am bucurat pur și simplu de concert.

M-am aproape târât până la hostel, mi-o luat de 2 ori mai mult timp. Dar ce mai contează asta, când ai sentimentul ăla de foarte bine, și de concert reușit peste tot în corp. Încă nu îmi dau seama cum m-o ținut playeru o oră pe bateria goală, dar m-am bucurat și gata.

Am ajuns frântă și am adormit instant. Ziua următoare am luat-o înapoi spre România.


Melt Banana – Japanese mindfuck

Pe la sfarșitul lui iulie am văzut că vine Keith Caputo – care mie îmi place foarte mult – la Budapesta. Pe de-asupra, e și free show. Așa că m-am hotărât să mă duc. Fan al Budapestei, Mihai – al meu frate – mă convinge să mergem pe vreo 2 zile, și mai și găsește un concert Melt Banana cu o seară înainte de Keith, așa, ca să nu ne plictisim.

Melt Banana @ A38, Budapesta – 26 septembrie 2010

Duminică o fost o zi cam vitregă, așa că nu am făcut mare lucru. Nici să ne plimbam prea mult nu am reușit, din cauza ploii, așa că ne-am învârtit prin City Center-ul de lângă Nyugati (una din gări), am fost să mâncăm la mult-lăudatul turc, și apoi am mers spre A38.

Știam despre locul ăsta că e un vapor-epavă recondiționat și făcut sală de concerte. E foarte fain locul, și foarte potrivit pentru concerte cât mai dubioase/experimentale. Sonorizare excelentă, garderobă, prețuri acceptabile la bar. Pănă să se urce prima trupa, niște unguri, pe scenă, DJ Case o întreținut publicul. Excelent s-o descurcat, foarte pe filmul serii. Death, experimentale, noise, ska, muzică tradițională, toate perfect mixate.

Human Error, deși nu chiar ceașca mea de ceai, o sunat deosebit de bine și o dat foarte fain pe scenă. Foarte bine executat tehnic, tot. Și lumea din sală știa la ce o venit. S-o încins ceva pogo/moșeală pe cinste pe centru-față. Foarte antrenat publicul. O urmat încă un set al lui DJ Case, timp în care s-o făcut mișcări de aparatură pe scenă.

Melt Banana mă așteptam să fie interesant la modul memorabil, dar cam atât. Nu mă așteptam să mă lase cu gura căscată și să mă prindă în halul în care au făcut-o. Inițial au urcat pe scenă doar Yako – vocalista – și Agata – chitaristul, cu frontale, în bezna totală. Vreo 7-8 minute de preludiu instrumental. Apoi au urcat pe scenă și Rika – basista – cu un bas aproape la fel de mare ca ea și bateristul – care nu știu cine e, neavând unul oficial.

O urmat o oră + foarte intensă. Ritmuri rapide dar foarte bine calculate, o Yako incredibil de energică și stăpână pe voce (și foarte foarte frumoasă) și niște trickuri de chitară cum n-am  mai văzut. Ritmul era de-a dreptul contagios, și m-am trezit și eu infectată, ținând pasul cu el.

Credeam că masca chirurgicală de pe fața lui Agata e vreun trick de scenă. Aparent e foarte predispus sângerării nazale, de aia stă cu vată în nas și masca peste.

Cine are ocazia, merită de mers și văzut, măcar din curiozitate, dacă nu de altceva.

Câte ceva live – înregistrat cu apartul foto, dar acceptabil – aici: 123

Despre Keith, zilele următoare.


Afrirampo

Afrirampo_Live

Duoul japonez Afrirampo a fost live la radioul WFMU.
Asculta aici intregul concert.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers