Category Archives: clown

Let me write you down some scenes

Încep să-mi revin din defazare şi din lipsa de activitate dixtractifă a ultimelor luni aşa că vin să pun pe tapet concertul de-aseară din Control. Mhm, iar la Control, dar în premieră pentru mine: Rain District. Uite ăsta da, nume frumos. Nu i-am mai văzut până aseară deşi am promis de vreo 4 ori că mă duc. Promis-promis. Dar las deoparte nefăcutele, ţin să mai spun doar că unul dintre membri e rockstar de la mine din oraş aşa că îmi voi îngădui subiectivitate şi familiaritate.

Rain District a avut un free city tour: două concerte, ambele trecute, unul în Fabrica, celălalt în Control. Caritabil sau nu, onorific vorbind, intrarea a fost liberă şi s-a cântat fără pretenţii. Mi-a plăcut cât de simplu a fost actul lor, curat şi direct, multă muzică, piese lungi. Post-ceva suntem toţi, post-rock cred că sunt ei. Instrumentaţia pieselor pare elaborată, se trece prin multe faze bine fuzionate, nimic monoton. Sunt destule trupe prin preajmă care funcţionează după reţeta cu refren şi repetiţii, re re re-redundant. Îmi place o linie melodică pe care să nu o intuiesc cu uşurinţă, nu vreau să improvizeze neapărat, dar da, aş vrea să ştiu că experimentează. Eu trebuie să văd live The :Egocentrics, sunt curioasă cum i-aş pune în balanţă unii cu alţii. Pentru că nu am fost la concerte de rock experimental până acum şi nu ştiu la ce să mă raportez. Mi se pare că show-urile de felul ăsta au o cu totul altă intensitate pentru că te conectezi mai puţin la solist, e mai greu să discerni una de alta într-o muzică ce-şi propune să te învăluie, se umple sala de sunete, de parcă nu ar veni dinspre ei, ci ar răzbate din pereţi, tavan, podea. Plus că e o experienţă mai mult intelectuală decât emoţională – un soi de joc psihedelic al minţii. Dacă reuşesc să mă ţină atentă în sinea mea, consider că le-a ieşit şi că şi-au meritat banii. Ah, dar stai c-a fost pe gratis (!!). Însă pentru cine caută asemenea atmosfere, de reţinut că Rain District ştie să le creeze. Vă scriu aici când/ dacă mai găsesc şi pe-alţii.

Să nu uit, au un album scos, Sounds I Hide se numeşte, e din 2009, 10 piese şi-un ambalaj frumos, coperta cel puţin mie îmi pare un tablou de Magritte distorsionat de Persistenţa memoriei de la Dalí. Ultima parte e vag irelevantă şi nu ştiu cum să închei. Poate fac rost de playlist. Hmm.

Editez şi iată:

1. Deep Blue Sky
2. Rain Sparkling Crystograms
3. Sound of Mind
4. Frank Miller
5. Cut Up the Old Cuts
6. Faith Away
7. Morning Walk
8. Towards The End
9. Seventh Wave
10. I Become The Loop
dintre care 4 sunt de pe album, iar celelalte piese noi.


If not for you

Am fost aseară la un concert emoţionant şi nu prea ştiu cum să transmit asta. N-a fost emoţionant pentru că el a vrut să ne mişte, nici pentru că toţi cei de-acolo s-ar fi adunat într-o mare de oameni pătrunşi de acelaşi sentiment. N-aş putea spune nici măcar că am simţit magnetismul prezenţei sale extraordinare. A fost cumva mai intens şi mai comun de atât. Nu a vorbit decât atunci când a prezentat trupa aşa că nu am simţit că ştie cine sunt(em), că a venit pentru noi. Nu mi s-a părut că a fost o atmosferă grozavă, nu ştiu cât de mulţi se simţeau aduşi aproape unul de altul de aceeaşi muzică. M-a emoţionat într-adevăr apariţia lui. Foarte tare chiar. Am stat cu un gol în stomac şi cu lacrimi în ochi şi nu-mi venea să cred că are o cămaşă galbenă sub jacheta cu nasturi aurii şi o dungă tot galbenă la pantaloni. Era copleşitor sentimentul de incredibil, propriu-zis DE NECREZUT că e EL acolo, că a venit, că îl văd, că e făcut din carne şi oase, că pare slăbit şi fragil, că l-aş putea atinge dacă aş înnebuni şi aş trece de garduri, pază şi alte obstacole aşezate în calea fericirii. Că a îmbătrânit. DE NECREZUT. Oamenii ca el nu îmbătrânesc. Sunt mereu tineri pe coperţile discurilor şi pe tricouri şi pe afişe. Cohen a fost mereu bătrân, dar el e mereu tânăr. Nu? Nu? Nu?
Oricum, m-am pus pe plâns când a cântat prima dată la muzicuţă. M-am pus pe plâns când a cântat a doua oară la muzicuţă. Am plâns şi când a cântat a treia oară la muzicuţă.

Şi tot aşa. Am dansat, am sărit, am aplaudat, am strigat, am tropăit.
Am devenit tot mai tăcută spre final. Am trecut prin toate impresiile: e extraordinar, e umbra a ceea ce era odată, e tot EL, e atât de mic, cântă aşaaa de bine, de ce nu recunosc, daDAda, oh, e tot acolo deşi nu mai poate, îi place în continuare să facă muzică, oare a zâmbit.
Şi aţi văzut umbra proiectată pe fundal? Măreţ, nu?

Setlist aproape complet cred (*acum e bun): Rainy day women # 12 & 35; It ain’t me, babe; I’ll be your baby tonight; Stuck in a mobile with the Memphis blues again; Jolene; Just like a woman; Cold Irons Bound; Desolation row; The levee’s gonna break; I don’t believe you (she acts like we never have met); Highway 61 revisited; Can’t wait; Thunder on the mountain; Ballad of a thin man; Like a rolling stone; All along the watchtower.

Închei cu ce i-am scris cuiva care şi-ar fi dorit să fie acolo: of, mai mult de atat nu pot sa iti spun. o sa fie unul dintre concertele care o sa mi se scufunde in amintire si o sa ma pocneasca cand mi-o fi odata lumea draga.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 176 other followers