Category Archives: clown

Let me write you down some scenes

Încep să-mi revin din defazare şi din lipsa de activitate dixtractifă a ultimelor luni aşa că vin să pun pe tapet concertul de-aseară din Control. Mhm, iar la Control, dar în premieră pentru mine: Rain District. Uite ăsta da, nume frumos. Nu i-am mai văzut până aseară deşi am promis de vreo 4 ori că mă duc. Promis-promis. Dar las deoparte nefăcutele, ţin să mai spun doar că unul dintre membri e rockstar de la mine din oraş aşa că îmi voi îngădui subiectivitate şi familiaritate.

Rain District a avut un free city tour: două concerte, ambele trecute, unul în Fabrica, celălalt în Control. Caritabil sau nu, onorific vorbind, intrarea a fost liberă şi s-a cântat fără pretenţii. Mi-a plăcut cât de simplu a fost actul lor, curat şi direct, multă muzică, piese lungi. Post-ceva suntem toţi, post-rock cred că sunt ei. Instrumentaţia pieselor pare elaborată, se trece prin multe faze bine fuzionate, nimic monoton. Sunt destule trupe prin preajmă care funcţionează după reţeta cu refren şi repetiţii, re re re-redundant. Îmi place o linie melodică pe care să nu o intuiesc cu uşurinţă, nu vreau să improvizeze neapărat, dar da, aş vrea să ştiu că experimentează. Eu trebuie să văd live The :Egocentrics, sunt curioasă cum i-aş pune în balanţă unii cu alţii. Pentru că nu am fost la concerte de rock experimental până acum şi nu ştiu la ce să mă raportez. Mi se pare că show-urile de felul ăsta au o cu totul altă intensitate pentru că te conectezi mai puţin la solist, e mai greu să discerni una de alta într-o muzică ce-şi propune să te învăluie, se umple sala de sunete, de parcă nu ar veni dinspre ei, ci ar răzbate din pereţi, tavan, podea. Plus că e o experienţă mai mult intelectuală decât emoţională – un soi de joc psihedelic al minţii. Dacă reuşesc să mă ţină atentă în sinea mea, consider că le-a ieşit şi că şi-au meritat banii. Ah, dar stai c-a fost pe gratis (!!). Însă pentru cine caută asemenea atmosfere, de reţinut că Rain District ştie să le creeze. Vă scriu aici când/ dacă mai găsesc şi pe-alţii.

Să nu uit, au un album scos, Sounds I Hide se numeşte, e din 2009, 10 piese şi-un ambalaj frumos, coperta cel puţin mie îmi pare un tablou de Magritte distorsionat de Persistenţa memoriei de la Dalí. Ultima parte e vag irelevantă şi nu ştiu cum să închei. Poate fac rost de playlist. Hmm.

Editez şi iată:

1. Deep Blue Sky
2. Rain Sparkling Crystograms
3. Sound of Mind
4. Frank Miller
5. Cut Up the Old Cuts
6. Faith Away
7. Morning Walk
8. Towards The End
9. Seventh Wave
10. I Become The Loop
dintre care 4 sunt de pe album, iar celelalte piese noi.


If not for you

Am fost aseară la un concert emoţionant şi nu prea ştiu cum să transmit asta. N-a fost emoţionant pentru că el a vrut să ne mişte, nici pentru că toţi cei de-acolo s-ar fi adunat într-o mare de oameni pătrunşi de acelaşi sentiment. N-aş putea spune nici măcar că am simţit magnetismul prezenţei sale extraordinare. A fost cumva mai intens şi mai comun de atât. Nu a vorbit decât atunci când a prezentat trupa aşa că nu am simţit că ştie cine sunt(em), că a venit pentru noi. Nu mi s-a părut că a fost o atmosferă grozavă, nu ştiu cât de mulţi se simţeau aduşi aproape unul de altul de aceeaşi muzică. M-a emoţionat într-adevăr apariţia lui. Foarte tare chiar. Am stat cu un gol în stomac şi cu lacrimi în ochi şi nu-mi venea să cred că are o cămaşă galbenă sub jacheta cu nasturi aurii şi o dungă tot galbenă la pantaloni. Era copleşitor sentimentul de incredibil, propriu-zis DE NECREZUT că e EL acolo, că a venit, că îl văd, că e făcut din carne şi oase, că pare slăbit şi fragil, că l-aş putea atinge dacă aş înnebuni şi aş trece de garduri, pază şi alte obstacole aşezate în calea fericirii. Că a îmbătrânit. DE NECREZUT. Oamenii ca el nu îmbătrânesc. Sunt mereu tineri pe coperţile discurilor şi pe tricouri şi pe afişe. Cohen a fost mereu bătrân, dar el e mereu tânăr. Nu? Nu? Nu?
Oricum, m-am pus pe plâns când a cântat prima dată la muzicuţă. M-am pus pe plâns când a cântat a doua oară la muzicuţă. Am plâns şi când a cântat a treia oară la muzicuţă.

Şi tot aşa. Am dansat, am sărit, am aplaudat, am strigat, am tropăit.
Am devenit tot mai tăcută spre final. Am trecut prin toate impresiile: e extraordinar, e umbra a ceea ce era odată, e tot EL, e atât de mic, cântă aşaaa de bine, de ce nu recunosc, daDAda, oh, e tot acolo deşi nu mai poate, îi place în continuare să facă muzică, oare a zâmbit.
Şi aţi văzut umbra proiectată pe fundal? Măreţ, nu?

Setlist aproape complet cred (*acum e bun): Rainy day women # 12 & 35; It ain’t me, babe; I’ll be your baby tonight; Stuck in a mobile with the Memphis blues again; Jolene; Just like a woman; Cold Irons Bound; Desolation row; The levee’s gonna break; I don’t believe you (she acts like we never have met); Highway 61 revisited; Can’t wait; Thunder on the mountain; Ballad of a thin man; Like a rolling stone; All along the watchtower.

Închei cu ce i-am scris cuiva care şi-ar fi dorit să fie acolo: of, mai mult de atat nu pot sa iti spun. o sa fie unul dintre concertele care o sa mi se scufunde in amintire si o sa ma pocneasca cand mi-o fi odata lumea draga.


You’re going to change your ways

Am fost aseară la Grimus. Da, din nou, pentru a 9-a oară cred. Şi-a fost primul lor unplugged cap-coadă, şi-au mai scos instrumentele din priză (din câte am văzut eu) pe la vreo două concerte (în Lăptărie şi în Fabrica) dar numai pentru primele 5 piese, să zic. A mai fost evenimentul de la Odeon când cu venirea lui Rushdie, dar aproape că nu se pune ţinând cont de contextul diferit, de locaţie & public şi de prestaţia scurtă totuşi, nu chiar un concert. Ah, şi au mai putut fi ascultaţi pe profm, cred că era în cadrul unei serii de sesiuni live în studio. Concertul de-aseară e de asemenea în cadrul mai larg al unor sesiuni acustice în Control (chilipir: 20 ron intrarea cu o bere inclusă în bilet): au cântat/vor cânta Luna Amară (7 mai), Coma (27 mai), Byron (10 iunie), îmi place mie iniţiativa asta. Nu-i Controlul tocmai casa mea, dar tot respectul&admiraţia pentru câte concerte fac, pentru câtă muzică pun, pentru câţi oameni încap acolo.
Toate bune şi frumoase, hai c-am contextualizat.

Le-a ieşit FoARtE bINE. S-au îmbrăcat asortat în haine de „scheleţi” (mă rog, rockstaruri, ce să le faci), dar au stat cuminţi pe scaune, mai puţin Dabija-Bogdan-solistul care a bătut şi în tobe, a mers şi la clape, s-a uitat şi pe versuri la nevoie. Să fi fost vreo 3 sau 4 piese de pe Panikon, restul piese noi şi coveruri (nu pun setlistul din răutate, se mizează, se pare, pe ideea că „cine recunoaşte, recunoaşte”). Tre’ să ţinem cont ca de obicei că nu toate ale lor pot fi adaptate pentru acustic, plus că poate nu au suficiente adaptabile cât să ţină un concert. Mi s-a părut că au cântat mult oricum. M-am bucurat să aud mai multe piese noi în şir, mai ales că în ultima vreme nu am mai fost aşa de mulţumită de playlisturile de concert (cu excepţia celui din Fabrica, în martie parcă). Cumva inconsistente sau nepotrivite sau nu tocmai bine gândite. Mă îngrijorează un pic problema asta pentru că îmi amintesc ce mi s-a întâmplat cu Kumm: mă tot duceam la concertele lor şi mi se păreau tot aşa, ’tari distractive minunate energizante’; şi ei veneau des, iar la un moment dat a început să mi se pară că DE FAPT se tot repetă şi că ascult aceleaşi piese cântate în altă ordine – asta era perioada când mai băgau Beauty Queen ca teaser pentru noul album. Şi m-am oprit. Nu m-am mai dus. Am aşteptat lansarea de album, pe care l-am ascultat bineînţeles dinainte de-acasă. Nu mi-a plăcut şi n-a mai fost nevoie să mă duc. VREODATĂ.

Cam asta o să fac şi cu Grimus numai că de la ei chiar am speranţe (şi aşteptări) mari pentru noul album. Aşadar intru în pauză după un concert foarte bun şi variat, neaşteptat şi care ne-a ţinut cu sufletul la gură. Publicul a fost grozav, nu foarte mulţi, dar s-a creat o atmosferă prielnică, multe aprecieri, multe aplauze, un acustic gălăgios ca să zic aşa (Danny de la Anathema ar fi ieşit de pe scenă dacă ar fi văzut asemenea barbarisme în timpul unui unplugged de-al lui, haha, maniacu’). Au cam tot ce le trebuie băieţii, iar nemulţumiri ca astea probabil numai eu pot să le am, dar ţin să le spun: setlisturile alea sunt de-o importanţă crucială, prin ele controlezi publicul cel mai uşor şi cel mai sigur, cu planul făcut de-acasă; concertele prea dese striiică – saturează publicul, agasează mai ales dacă nu aduci ceva nou şi diferit (substanţial), plus că dacă sunt chiar săptămânale deja ceva nu e în ordine sau e în dezordine, cu consecinţe de felul banalizare, vulgarizare, popularizare (care sună aşa grav&excesiv pentru că se termină cu „zare”).
Şi încă ceva, părinteşte o spun: cea mai mare GAFĂ pe care o face Grimus e în atitudinea faţă de cover-uri. Cântă piese care nu le aparţin şi nu menţionează, fac asta de la o vreme încoace şi a ajuns să mă supere foarte tare. Sunt mulţi în public care nu recunosc, nici eu nu ştiu întotdeauna ce piesă anume e, dar pot să-mi dau seama că nu e a lor. Nu e bine deloc. Se creează false impresii, oamenii sunt confuzi, ’ce trupă e asta care cântă şi de-ale lor şi de-ale altora’, amalgamat şi nediferenţiat, de parcă au acces nelimitat la repertoriul universal şi orice afinitate cu o trupă le dă drepturi de autor. Corect şi elegant ar fi totuşi să indice sursele. Măcar (o să sune condescendento-pretenţios, iertare) din respect pentru cine le-a compus şi din consideraţie pentru auditoriu – să facem deci puţină educaţie muzicală – cine ştie poate plec acasă, caut Bullets şi mă pun pe ascultat Controlling Crowds. PLUS că aplauzele alea pe care le primesc după un cover sunt pentru cu totul alte lucruri decât aplauzele de după Fingerprints. Evit să mai intru în alte detalii că aş putea să teoretizez receptarea şi n-are rost.

De reţinut că a fost frumos aseară. Chiar da, felicitări. Şi mă bucur că am putut fi acolo. Şi chiar şi când nu mi-a plăcut setlistul, de reţinut că toate au fost concerte faine – variaţiile sunt inerente, dar sunt vizibile numai pentru cine merge constant; mă rog sunt multe de spus şi toate astea nu schimbă faptul că Grimus e, pentru mine desigur, o trupă (F) bună, dar în care m-am obişnuit să văd mai mult potenţialul, să aştept următorul act. Cred că sofisticarea instrumentalului post-rock minunat şi cântatul cu două voci sunt cea mai bună carte a lor. Sper să joace pe ea.
Am ţinut să clarific unele chestiuni însă. Doar suntem oameni serioşi, nu. Mai ales eu.


e cineva in oraşul ăsta ??

sau poate mai bine-întrebat, mai e cineva în oraşul ăsta?
În noaptea de 15 aprilie toată lumea pare să fi mers la Travka. Am ajuns la ora 21 şi-un pic în faţa clubului, unde lumea aştepta în şir indian, cât să nu deranjăm vreun şaman. Am mai aşteptat aşa doar la Cohen, Muse, de-astea – unde aveai speranţă la gazon, aer liber, spaţiu deschis: sta-di-on. Dar aici? Incredibil. Silver Church este în mod oficial cea mai tare locaţie: au încăput sute şi sute de oameni, s-a intrat ordonat, civilizat, garderoba ne-a primit tuturor hainele şi ghiozdanele, într-adevăr, guiness n-am mai prins, dar a fost aer, a fost loc fizic pentru om lângă om, cu un iz inconfundabil de ratb la amiază. Temenele pentru aerul condiţionat, sistemul de ventilaţie a fost divin proiectat de Eol. (şi într-o notă mai creştină) Milostivi-s-ar zeii ca de mâine toate trupele noastre să-şi găsească credinţa şi să îşi spună live rugăciunile numai într-o aşa biserică.

MI-A PLĂCUT GROZAV. Trebuie să fi fost unul dintre cele mai reuşite concerte la care am fost de multă vreme: să aplaudăm Travka pentru versurile în limba română, pentru acordeonul ăla. Nu mă încălzesc pe mine treburile astea de regulă, m-ar deranja probabil dacă aş afla că o fac din vreun soi de principiu naţionalist ori respect pt patrie. Prefer să cred într-un imperativ de ordin estetic, numai aşa ştiu să se exprime – e o problemă de expresie. De-asta s-au găsit şi regăsit: sunt autohtoni, sunt ai noştri şi identici cu unii de-ai noştri, le place la nebunie să cânte, strigă lumea cu ei până răguşeşte. Deţin o calitate imnică, de cântec al generaţiei – şi ce de adepţi! De dansat n-a fost loc, dar şi săritul tot un fel de-a ţine ritmul se cheamă. Versuri aiuristice, de fum şi delir, dar nu le pot denigra – din când în când o nimeresc cu metafora, e un sens de poetic, nu mereu pe gustul meu, am ceva rezerve în tradiţia lirică a rockului românesc. Dar Travka live e înnebunitor. S-a cântat bine şi din plin. De peste tot. S-a văzut puţin pe scenă, priviri de control pe ecrane: chiar sunt acolo? ia vezi, ce freză are?

O manifestare întrutotul deosebită. Vom ţine cu toţii minte cum ne-am înghesuit pentru Travka, laolaltă cu oameni de la Luna Amară, Kumm, Urma, The Mood (parcă?), hm, cine a mai fost? Împinşi de curiozitate, adunaţi de drag, oameni variaţi care se simt chemaţi nu pentru ceva underground sau indiependent ori alternativ, ci pentru acea Travka din Focşani: rock în genere şi generalităţi rock, versuri cu epitete, hrană – pentru mulţi cred – culturală. Cântece de scos tineri în stradă, de strâns liceeni la focuri de tabără. Trupa asta mi se pare că e cea mai bună îmbinare de tradiţie, fidelă spaţiului de-aici, evoluţiei scenei româneşti, iar ce le iese (bine) pare să vină din ei, nu dintr-o cultură muzicală contemporană extensivă. Nici sincronici, nici diacronici – oameni cărora le-a venit mintea la vreme.

Au cântat de toate, au şi piese noi, n-am stat să refac tracklistul, sper să se găsească fotografii cât de curând: comuniune şi solidaritate, simbioză cu străini, frânturi de conversaţie cu ai tăi ori cu întâmplători, beri ciocnite în trecere. Da, a fost mare nevoia de o clipă de intimitate. Dar mi-au plăcut oamenii travka.
Umil o spun, Travka e o trupă foarte norocoasă.


ha, been there

Am zis că nu scriu dare de seamă despre concertul Persona din Fabrica, prea am făcut caz că vreau să-i revăd şi nu mai vin odată-n Bucureşti. Scriu totuşi pentru că până la urmă n-a fost doar concert Persona, ci şi The Pixels. Am vrut să fim şi noi fashionably late (de parcă nu era suficient că am mers în club duminică noapte) şi chiar am întârziat. Dar mai mult de-o piesă două nu cred că am pierdut de la The Pixels. Inserez argumentul modestiei, cum nu ştiam eu nimic de ei şi încă nu ştiu mare lucru, m-am chinuit o oră să-mi dau seama dacă solistul e acelaşi cu cel de la Toulouse Lautrec. Am conchis că da (să nu ziceţi că nu că mi se dă peste cap toată teoria cu alter-ego-urile: 1. electro cu laptop în club industrial, 2. franţuzesc cu căciulă pe cap în clubul ţăranului). Chiar şi în condiţiile astea, de necunoaştere şi confuzie, mi-a plăcut concertul lor, dansabili, au ritmuri foarte bune, chiaaaar interesanţi, m-aş mai duce. Au avut proiecţii, destul de lucrate, mi-a plăcut că erau imagini suficiente şi cu ei, mixate, cinematografizate, un mod eficient de a îşi promova ‘imaginea’, care vorba aia, susţine din spate trupa. Habar n-am ce au cântat, Fire Exit, I Saw You, ceva cu Rockstar (încurajez completări). Un concert legat, cinstit, cred că îşi fac cale şi îşi găsesc locul (pentru mine, cel puţin) pe scena asta autohtonă prin latura electro. Succes lor, minte mie.

Persona mi-a sunat foooarte bine. Vag stânjenitor că era aşa puţină lume, unele ‘festiv îmbrăcate’, cum zicea Dan vorbind în somn, mie mi se făcea frică între piese de la atâta linişte, dar ce nu face omul pentru ‘rochenrol’. Şi ei au avut proiecţii, slavă, mi se pare o modalitate la îndemână de a face show dintr-un concert, de a lua din presiunea care apasă pe băieţii din trupă din moment ce toată lumea se uită fics la ei, de a induce o stare – se creează instantaneu o atmosferă. Cu cât proiecţiile sunt mai adecvate şi mai bine sincronizate, cu atât experienţa e mai… închegată. Văd că vorbesc mai mult despre suportul vizual şi mai puţin despre muzică – nu-s în stare să deconstruiesc, iar decât să înşir adjective, mai bine mă eschivez. Nici aici n-am playlist, oricum au fost the usual suspects (albumul ar ieşi pe 14 mai), mare succes au Honey Bunny Blues şi The Kitchen Song, desigur, a fost şi o piesă nouă, Lovers numită provizoriu.

Fu frumos, ce să vă mai povestesc, mereţi de vă bucuraţi.


it’s all happening.

Am hoinărit din greu în săptămâna ce aproape c-a trecut (înţeleg de-aici că la mine săptămâna începe vinerea), dar am umblat cu rost c-am văzut şi eu Budapesta, Porcupine Tree şi Yann Tiersen. Şi zău că-mi vine să mă laud. Dar cu măsură şi consideraţie pentru cei ce n-au fost şi şi-ar fi dorit.

Încep cu sfârşitul că e mai pregnant în amintire, memoria recentă, memoria mea de scurtă durată [scuze, mă cam doare capul]. Aseară, la Sala Palatului (oh, da! din nou, iar şi iar, or să mă îngroape acolo cu onoruri) am fost în număr mare şi voios, unii fremătând de nerăbdare, alţii de nepăsare să-l vedem pe monsieur Yann Tiersen pe care l-am ţinut aproape de inimioară într-a 12-a când era primăvară şi mă intoxicase dorul de Paris. M-am dus cu aşteptări foarte coborâte că auzisem din guri rele cum că ar suna dubios în concert, cum că ar cânta alte chestiuni decât cele consacrate, cum că s-ar putea să nu îmi placă. Şi cum nimic nu-mi iese mai bine decât să mă las convinsă că lucrurile sunt în esenţă naşpa, am luat biletele cele mai ieftine şi am stat sus de tot că mă luase cu ameţeală. Pentru neiubitorii de Sala Palatului, recomand totuşi cea din urmă categorie, e cel mai bine să stai sus în spate, vezi perfect şi lumea e mai relaxată acolo. Închid toate parantezele ilogice şi je reviens au sujet de monsieur Tiersen.

Să spun, după toate astea, că mi-a depăşit aşteptările n-ar însemna mare scofală. Plusez: m-a uimit. Parcă era un Kurt Cobain ajuns la 40 şi de ani, blugi lăsaţi în jos, tricou negru cu ceva mâzgăleală şi cămaşă în carouri roşie. Şi chitară, frate! A fost grozav, un concert rock pe cinste. Experimental, post-rock, icelandish, şopteşte-mi, muză, că nu ştiu cum să-i zic. Afonă cum sunt, habar n-am ce-a cântat că am recunoscut aproape nimic, dar aş mai plăti o dată biletul ca să mai ascult bucăţile alea. Monsieur e însoţit de chitarist, basist, toboşar şi tanti multi-talentată care scârţâie ceva chestiuni pe-acolo, vine şi la voce, apucă şi de chitara aia mică. Sunt ridicol de imprecisă, iertare. Ar ajuta dacă aş spune că ce făcea ea acolo aducea a cântecul unei sirene înşelătoare, sunetele alea periculoase din cauza cărora şi pentru care se leagă bărbaţii de catarg?
Mi-a plăcut mult de ei, mi s-au părut foarte buni instrumentişti, basistul sărea şi dansa şi se frângea în feluri de nedescris, erau toţi foarte pătrunşi de ce făceau, foarte absorbiţi. Am înţeles în sfârşit de ce în pozele pe care le-am mai văzut de pe la concerte live monsieur Tiersen era mereu transpirat, epuizat de ziceai că a făcut trei ture de campus. Că doar cântatul la vioară nu-i aşa alergătură. Omul se munceşte de fapt cu chitara. A luat şi vioara de cîteva ori, dar a folosit-o pentru deliruri şi scurte pasaje calme. Dar a şi sărit cu ea în braţe ca la pogo.

Concertul a fost impresionant, pentru mine una, sala plină, Tiersen scump la vorbă, nisipul s-a scurs în 90 de minute, execuţii asurzitoare, cu furie şi obsesie, fără prea multă atenţie faţă de public, a părut mai mult o demonstraţie cu public. Foarte bine le-a ieşit. Ah, şi au avut lumini frumoase – poate singurul indiciu că era un „show” (în accepţia burgheză a termenului, bla).

Va ieşi plicticos de lungă adunătura asta de paragrafe, dar mai am de zis şi de Porcupine Tree. Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la Budapesta. Dunăre, poduri, vânt, stâncă şi clădiri multemulte, o poză n-am făcut, expoziţie renascentistă, toată lumea vorbitoare de engleză, mâncare chinezească etc etc. Şi-un afiş urât cu Porcupine, à la Direcţia 5, singurul pe care l-am văzut, chiar la intrarea în sala Petofi Csarnok, din parcul cu Muzeul de Artă. Locaţia a fost în regulă, sală potrivită, cam întunecată şi tristă, tavanul arăta ca la metrou la Unirii, adică cu maţele scoase. Aveau însă un culoar de jur împrejurul sălii care includea garderobă, bar şi ceva scaune pentru cei slăbiţi. F bine din punctul ăsta de vedere.

Mult mi-am mai dorit să îi văd pe oamenii ăştia, iar m-am dus cu inima strânsă un pic, auzisem că SW poate fi deosebit de naşpa, dar eram hotărâtă să îi iert mai orice remarcă de om obsedat de ideea unui show perfect. Doar am fost la Anathema acustic, ştiu cum e să te certe rockstarul că de ce aplauzi, că de ce cânţi, că de ce zbieri Sleepless.

Speram să am vreo revelaţie cu trupele din deschidere, care s-a dovedit a fi una, şi anume Demians (numele lor desemnând un plural se pune că sunt special guests, nu?). Nu mi-au plăcut, mă mai bălăngăneam că aveau pasaje dlăguţe, pe la început, pe la final, un solist cu ochi frumoşi şi fes, însă am făcut mişto de ei, urât şi în franceză, on peut dire qu’ils sont le Creed francais. Dar nu trebuie să fiu băgată în seamă, încercaţi, ascultaţi, dacă SW îi lasă pe scenă, e ceva acolo, nu ştiu eu.

Concertul a început la 20:00, Demians au cântat 40 de min, după care s-au acordat chitările, s-au aranjat tobele, s-a deplasat microfonul fics în mijlocul scenei, a-a dat cu aspiratorul meticulos. Ştiţi gluma cu you missed a spot? A fost pe bune.
Măi, dar şi când a început, a ţinut două ore şi ceva (poate chiar şi jumătate, eram în transă), cu proiecţii, cu SW în toane bune, cu băeţii ăia vîrstnici dar simpatici, la care te uitai cu ochii mari şi plini de încântare. Nu mi s-a auzit piuitul în tot timpul ăsta.
După cum se ştia, a cântat primul disc de pe The Incident, album care pe mine nu m-a prins, l-am ascultat de două ori şi l-am făcut uitat. Desigur, acum îmi place la nebunie. Mi-e greu în seara asta să explic de ce acolo a devenit într-adevăr noul material Porcupine, aşteptat cu atâta interes. Mă bucur însă că a fost să fie aşa.

S-a făcut o pauză de 10 minute, cu secundele dispărând una după alta la cronometrul afişat pe fundal, la 0:00:00 s-au întors şi au cântat numai bunătăţuri, toate dealtfel în primă audiţie la Budapesta. Memoria de durată lungă mi-e slabă, din ceaţă enumer: The Start of Smth Beautiful, Aneasthetize, Sentimental, Normal, Blackest Eyes, Russia on Ice, Lazarus şi ce-o mai fi fost, iar la bis Sound of Muzak, încheiând cu Trains (unde ni s-a dat voie să aplaudăm la jumătatea cântecului, haha).

SW, având a good hair day, a vorbit în ungureşte cu supuşii, a declarat de la început: „Jó estét”, da, ştim, tu estet, noi vulgari, a tot zis „köszönöm”, în mare, ştie mai puţină maghiară decât mine (dimineaţa „Jó regelt”, cu toţii regretăm de fapt, la amiază „Jó napot”, nimeni nu mai poate de fapt). Nu s-a supărat, deşi a strigat răstit WHAT atunci cînd se tot urlau nume de piese din public, a găsit în sine puterea să glumească în legătură cu playlistul găsit pe net că deh oamenii strigau înainte de piesă chiar piesa care urma. Ca să vezi. A greşit la Lazarus şi, pus pe ceartă, s-a întors la domnul de la clape (foarte stimabil individul), care i-a explicat în gesturi simple şi puţine a cui e vina.
SW: I messed up pretty bad (surâzând ca un zeu). From the beginning (absolvindu-se de vină ca d-zeu după potop).
Minunat a fost.


baby’s killing time

Şi-am fost aseară la concert mic, mic, dar tare: Persona în Lăptărie, 15 ron biletul. Obiceiurile Lăptăriei sunt, cred, cunoscute pentru mai toată lumea, s-a început târziu, n-a fost lume multă, dar s-a aplaudat şi s-a bocănit încurajator pentru bis, oameni aleşi pe sprânceană pentru o reprezentaţie cu pauză. Dintre vedete, rockstaruri şi alţii, remarcăm prezenţa a doi membri de la Rain District, a altor doi de la Kumm, plus un băeţel cu chică şi o fetiţa blondă.

Cincisprezece piese au fost în playlist, s-au cântat şaisprezece plus A Ride on Lovestreet encore une fois. Foarte chill, foarte swing, cu o picătură de improvizaţie cât să-ţi jazz-uiască inima de plăcere. Mi s-au aprins călcâiele după solist, desigur, tricou roşu, pălărie turtită, o chitară cam răzuită, perciuni. Au un toboşar nou, dar nu se simte, par coerenţi si coezivi ca trupă, fac încă schimb de priviri bucuroase când bagă vreun efect mai deosebit la chitară. Pentru o trupă aflată „la început”, vorba vine având în vedere că nu au un album scos, aş putea spune că au ajuns departe. Sau, altfel spus, au început de departe. Sha la la la…

Îi recomand călduros pentru o seară în care vreţi să vă îmbrăcaţi frumos, să vă sprijiniţi de-un scaun de bar şi să beţi un pahar de vin. Perfect dansabili, perfect conversaţionali. Au comentarii simpatice între piese, au piese mai mult decât simpatice, vezi Kitchen Song sau Honey-bunny Blues. Ştiu când să stingă luminile şi când să puncteze cu un „AU!” de rock’n’roll.

Am plecat acasă cu imaginea tipului din faţa mea, care îşi semnaliza dansul pe întuneric cu o ţigară aprinsă în mâna stângă şi cu ecranul luminos al telefonului în dreapta. Dar şi cu playlistul sustras de la faţa locului (it wasn’t me, I swear it wasn’t me):
1. On the Screen
2. Dependency
3. A Ride on Lovestreet
4. The Telephone
5. Suburbia Afterlife
6. Home in the Arms…
7. Kitchen Song
8. King in My Kingdom
9. Honey-Bunny Blues
10. Driver Man
11. Murder
12. Angel I think…
13. Hands Up in the Sky
14. Momentary Lack of …
15. Head on the Door


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers