Twin Machine #5: Great Releases This Autumn

Au fost ceva albume frumoase lansate toamna asta. Dar pentru că în rubrică regula e cu câte două, vor fi doar două – care m-au impresionat sau entuziasmat pe mine în mod special. Sugestii din aceeaşi temă aşteptăm la comentarii.

 

1. David Lynch – Crazy Clown Time

E greu de descris albumul ăsta, la fel de greu de descris ca orice creaţie David Lynch. E aşa cum îi sunt şi filmele: întunecat, ciudat, păcătos, puţin psycho, tensionat, şi cel mai important: pur şi simplu bestial! Fiecare melodie iţi împrumută experienţa unui personaj de film dubios. It’s a must listen.

David Lynch – Crazy Clown Time

2. Camille – Ilo Veyou

Cu noul album lansat în octombrie o gasim pe Camille aşa cum o ştim dintotdeauna: inventivă, originală, puţin nedigerabilă, cu o tentă de nebunie copilăroasă, mereu cu sclipiri geniale şi nu în ultimul rând cu o voce minunată.

După ce primele două albume lansate în perioada colaborării cu Nouvelle Vague au fost în franceză, al treilea în engleză, Ilo Veyou încearcă să le împace pe amândouă. Cu mai mult experiment decât precedentele, cu mai multă variaţie în stil, dar la fel de năstruşnic.

Camille – Mars Is No Fun

 

Prin Timişoara cu RATB-ul

 

Exact pe 11 a 11-a 2011, pe la ora 11PM, au “concertizat” pe tărâmuri bănăţene Robin and The Backstabbers. De când îi aştept, dumnezeule… Au cântat în Setup, într-un amalgam de proiecţii de filme de scurt metraj şi concerte, organizat fain frumos de Timishort.

Şi ne-au cântat şi ne-au încântat de n-am mai ştiut de noi.  RATB e genul de trupă care live „unleashes the beast” să zic aşa pe engezeşte, că pe româneşte mai greu ieşte. Adică nenea ăsta cu barbă (şi cu ochelari din când în când) „zici că-i posedat” după cum îmi zicea un prieten din auditoriu. Urlă, răcneşte, învârte chitara aia în toate direcţiile, se zbate, rânjeşte de nebun, spune lucruri doar de el înţelese. Mie sincer îmi era dor să văd o trupă de genul ăsta pe la noi. Adica nu îmi era dor… că asta ar însemna că am mai văzut deja. Deci da… nu îmi era dor. Nu ştiu ce îmi era. Lol.

Pe lângă cele mai sus menţionate, domnişorul de la tobe, care din câte am înteles s-a întors de curând de la vikingi, avea nişte colanţi cu un crac de o culoare, un crac de alta, ceva nuanţă purpurie, păreau de fete. Chitaristul a cântat şi el ceva bucăţi de piese, chiar impresionant, să zic. Spre deosebire de Mr. Robin avea o voce în contrast total, adică subţirică, firavă, visătoare. Nu îmi mai aduc aminte exact, dar să vă faceţi o idee vă zic cuvăntul cheie… Billy Corgan. Şi în plus era tare simpatic de se tot încurca în echipamente muzicale. Basistul era taman în cealaltă parte, n-am putut să-l observ prea atent.

Au fost vreo 300 de oameni, toţi aplaudau şi urlau în draci. Robin rânjea la noi. Noi rânjeam la el. Şi tot aşa. Ah… şi mai şi aplaudam, foarte important.

Replica serii: ”Venim dintr-un oraş numit Csikszereda, care în traducere înseamnă Bucureşti”.  :))))) Să mă prăpădesc de râs, nu altceva.

All in all… a fost un concert nemaipomenit. Piesele în engleză nu îmi plac atât de mult (în afară de cele cântate de chitarist). Alea în româneşte îmi plac destule. La versuri domnilor… jos pălăria. Cu şmecherii, cu înţelesuri, cu artificii. Unii mai răutăcioşi zic „de intelectuali depresivi”.  Şi ce domle,  dacă asta suntem…

Album prea curând n-o să pişcăm de la ei. Cică abia la anu…

După RATB, au cântat cei de la Persona. Prezenţă neglijabilă. Nu mai irosesc spaţiu preţios.

Deci cam aşa a fost. Dacă ar mai veni mâine RATB, m-aş duce iar. De când n-am mai scris un review de concert… Îmi era dor. Sau nu îmi era, pentru că asta înseamnă că… ))) Bine, pe blogul ăsta n-am mai scris review-uri, dar am scris pe altul. Sâc!

 

Twin Machine #4: Stockholm Wind

Nume de trupa cu M si cantece cu H, sa zic asa… ) H&M, ce mai… Sa fie suedez in toata regula.

1. Masquer – Happiness

Sunt foarte entuziasmata de noua mea descoperire de pe taramuri suedeze, si anume Masquer. Trupa isi are originile in Stockholm si suna a ceva combinatie de The Cure, Siouxsie Sioux si Madonna. Happiness este primul lor single, cu un clip chiar misto. Am mai vazut ca mai au vreo 3-4 cantece… astept cu mare nerabdare albumul de debut!

 

2. Melpo Mene – Holes

Some mellow folk Alaska scented stuff. Spre deosebire de cei dinainte, Melpo Mene exista de ceva ani, de prin 2002. Tot prin imprejurimile Stockholm-ului. Cu tot cu numele lor de muza a mitologiei grecesti si cu voce fermecatoare de stat iarna langa foc, au 2 albume: Holes(2004) si Bring the Lions Out(2008). Primul parca e mai misto. Nu stiam daca sa postez melodia asta, sau Hello Benjamin, nu pentru ca incepe tot cu H, ci pt ca imi place la fel de mult.

 

Twin Machine #3: De la naftalină

După ceva pauză de rubrică, uitaţi că eu n-am uitat să uit că există. Aşadar… alte două cântece, de data asta nu e coveruri, ci e melodii originale de-adevăratelea, adică de cine le-o cântat prima dată, sau a doua oară cel şi cel mai bine. Dar tot are legătură cu coveruri pentru că ele este celebre din cauza lor.  Oke, sper că v-aţi prins care-i treaba… Acum să purcedem!

 

1. Lead Belly – In The Pines

Cunoscută de marea majoritate sub numele de Where Did You Sleep Last Night, în varianta Nirvana, unplugged în New York 1994. Melodia este la bază un cântec folk american ce datează din mai bine de 1870, ce a fost de-a lungul vremii cântat şi recântat în zeci, dacă nu chiar sute de variante, sub 3 denumiri principale: In The Pines, Black Girl, Where Did You Sleep Last Night. Lead Belly este cunoscut drept interpret de bază al piesei, înregistrând în anii 1940 peste 6 variante. Alte variante celebre aparţin lui Joan Baez, Bob Dylan, Grateful Dead, Dolly Parton, Link Wray.

 

2. Gloria Jones – Tainted Love

Cântecul e compus de către Ed Cobb şi interpretat pentru prima oara de Gloria Jones în 1965. A devenit celebru odată cu varianta lansată în 1981 de către Soft Cell, devenind rapid No.1 în UK Single Charts şi petrecând aproape un an în Hot 100 în US. Altă variantă destul de creepy aparţine celor de la Coil (1985), dar sa nu uităm varianta lui Marylin Manson (2001) şi cea Pussycat Dolls (2005).

 

Baths – Cerulean (2010)

 

Baths este un proiect muzical al unui puşti de 21 de ani din Los Angeles, numit Will Wiesenfeld. După ce la 4 ani lua clasicele lecţii de pian susţinute de părinţi, la 13 ani ajunge să simtă un alt gust al muzicii odată cu prima audiţie Bjork. In scurt timp işi înfiinţează primul proiect muzical, [Post-Foetus], cu care scoate 4 albume.

In 2009 începe proiectul Baths, iar în 2010 lansează primul album numit Cerulean. E un album optimist, jucăuş, puţin nostalgic, plin de sunete mici, întrerupte, amestecate fără o logică evidentă, sunete vesele, voci de copii, citate şi tot felul de minunăţii adunate laolaltă. Just perfect for a summer day in the sun… It’s lovely!

Baths – Aminals