On sex with onions

Am fost vineri seara martorul unui eveniment irepetabil..si am acum in cd player dovada – albumul solo al frontman-ului Kumm, Oigan. Si in timp ce discul isi incepe rotatiile grabite, sunt din ce in ce mai convins ca e manifestarea subita a unei povesti de viata ascusa destul de bine intre foile ostile ale unei cepe imense. E un labirint sonor catre interiorul unei persoane si harta e albumul in sine. Oigan nu ofera dileme singulare sau nu expune vulgar stari de constiinta, versurile ma fac sa ma duc dincolo de semnificatiile primare.

Si totusi e atat de simplu si de pur ca si cum ai coji o ceapa – ca in filmele lui Jarmusch, cantecele curg unele dintr-altele si lucrurile frumoase se intampla cand te astepti mai putin. In “Nimic”, vidul isi face loc un rif dezordonat si zgomotos intre rime, trip-hop si atmosfera onirica, sa lase apoi un spatiu ingradit de masuri fixe si rascruci de drumuri – “Love Me Lost And Love Me Found”, o lume in care se intampla drame cotidiene fara reguli precise si care are nevoie de o masina pentru decojit acest univers invelit in foile unei cepe – “Machine” – e unul dintre cele mai reusite cantece scrise vreodata de Oigan.

Urmeaza un cantec care pe mine ma transporta undeva prin Portland – “Mirror’s Crumb” are o linie de bass dementiala ca si coloana vertebrala si din nou acea resemnare a versurilor. Ma gandesc cat de bine ar suna piesa asta cantata de Dandy Warhols sau Brian Jonestown Massacre. Si din piesa asta mi-a ramas ecoul refrenului, atat de bine facut si in concert (cu Marius de la the MoOOD) : “She is calling me”; ecou care se stinge in sunetul greierilor pentru ca sa inceapa ceva foarte Sonic Youth-ish – “Programs & Songs”.

In “Present Perfect” se repeta povestea din “Nimic”, doar ca saxofonul lui Iordache vine cu alte nuante pe langa sintetizatoare si chitari. Apoi mi-a fost dat sa ascult unul dintre cele mai deprimante instrumente (acordeonul lui Alexei) pe una dintre cele mai deprimante compozitii, care ne duce fix in miezul cepei, de-acolo de unde izvorasc lacrimile: “As Long As I Am Living”.

“Prea Tarziu” e probabil veriga slaba a albumului, la fel ca si versurile de pe “Nimic” – e ceva foarte dulceag in clapele de la refren, plus solo-ul de chitara, dar ofera aerul adolescentin pentru “Teenage Love Song”, piesa pe care solist de Marius de la The MoOOD si pentru un indie-clapping-teenage-kicking-happy cantec ce se apropie de ce canta Kumm de la o vreme.

Trackul care da titlul albumului si “Startend” sunt asemanatoare cu ce facea Beck pe strazile din California – intre blues, trip-hop si new wave – melodie precisa, riff cu nostalgii pre-grunge dublat de escapism electro.

O alta aparitie exotica pe album e cea a lui Domi de la Kumm la vibrafon – cu suficient reverb sa te transpuna in aceeasi stare de vis de la inceput:

the angels come and go
disguised in friendly foes

As putea sa compar albumul acesta cu debutul solo al lui Thurston Moore dar in niciun caz nu pot compara Kumm cu Sonic Youth – deci din punctul acesta de vedere inteleg dorinta lui Oigan de a face ceva pe cont propriu si pentru ca stie sa cante BINE la atat de multe instrumente, are o voce dementiala, a colaborat cu o multime de muzicieni ( la fel ca Thurston) si trebuia sa demonstreze ceea ce in Romania in 2009 nu s-a aflat inca: o chitara pe o scena nu inseamna rock si un sintetizator intr-un concert nu inseamna electro.  E o lectie de estetica si probabil ar fi fost bine sa apara pe la inceputul anilor 2000, fara tuse postmoderne cum ar fi voci indie, saxofon, acordeon si vibrafon (a fost bine totusi ca nu a bagat viori). Energie pura rezultata din lovirea corzilor de chitara si din armonicele sintetizatoarelor…

Teoria zgomotului s-a predat live in Silver Church, vineri seara – un concert care a sunat neasteptat de bine si de tare, de zgomotos si care pastreaza liniile albumului despre care v-am vorbit mai sus. Incerc sa imi imaginez insa unde ar putea ajunge, daca acest experiment ar fi repetat, pentru ca au fost multe grade de libertate pe scena si cu siguranta am vedea lucruri noi – dupa cum exista mai multe feluri de a dezbraca o ceapa .

Those dancing days are not gone

Last night we took a walk on the wild side şi am ajuns în Fabrica (unde şi plecaserăm, de fapt, sa merem) la o adunare de trupe sub un nume cel puţin dubios pentru mine: Brit Pop Express. Se prea poate să am eu o prejudecată în legătură cu eticheta de “Brit Pop”, neştiind prea bine dacă trebe să o conotez pozitiv sau să râd de ea, cert e că mi-am depăşit rezervele şi am plătit cu încredere intrarea (15 ron, cel mai fain chilipir) în timp ce Dan zicea “Hai, mă, că Brit pop e-un fel de rock”.

Am început cu un pahar cu vin şi Les Elephants Bizarres. Vinul era roşu şi Les Elephants Bizarres, una dintre propunerile M.A.P., eu mă consideram deja o persoană cu mintea destupată. Mi-e greu acum să spun ceva despre ei: au fost în regulă, aş zice că mai au de învăţat, dar cum eu ştiu să cânt cel mult la harpă, aş fi cel puţin o impostoare să afirm aşa ceva. Poate au nevoie de linii melodice mai ferme, de un pic mai multă elaborare, ah şi neapărat de versuri mai bune: mai multe şi mai bune, riscă să devină repetitivi şi când mai aruncă şi vreun “discotheque” mie îmi cam vine să stau din bâtzâit.

Un pahar de vin mai târziu au apărut băeţii de la Persona, trupă de care ştiam de la Maria, recomandare întărită şi reîntărită de a mă duce pe la vreun concert de-al lor. Bineînţeles că abia aseară i-am văzut prima dată. Par îndărătnică, probabil că sunt, dar mai bine că s-a întâmplat aşa şi am văzut toate trupele astea în aceeaşi seară: acum ştiu şi eu cum vine treaba cu expresia aia – “să-ţi crească inima de bucurie”. Prin urmare, mi-au plăcut multmult de tot, au un instrumental foarte bun, aveam constant impresia că sunt tot felul de aluzii şi de influenţe muzicale pe care urechea mea afonă şi incultă nu le prinde, dar pe care picioarele mele ştiu să se învârtă. Pe măsură ce fumul se îngroşa şi căldura ne ieşea prin piele, solistul se dovedea tot mai bun, mai amuzant şi mai surprinzător: mă încântă vocea lui, mai bine spus, vocile lui, mi se pare că schimbă foarte bine tonalităţile şi registrele, sună de fiecare dată atât de curat. Oameni serioşi, erau îmbrăcaţi în cămăşi negre din câte am putut eu să văd, nu au avut proiecţii, lipsa asta am resimţit-o mai ales pentru că au cântat între Les Elephants Bizarres şi The Amsterdams, ambele trupe având suport vizual. Din cauza asta, în filmul din memoria mea, secvenţele cu ei sunt alb-negru, ceea ce nu-i defel rău pentru că au fost cu adevărat aparte. Plus că aşa cum singuri au zis, ei au cântat French Pop, nu altceva. Aş fi vrut să spun ceva titluri de piese, dar dacă le-a spus numele ori nu le-am înţeles, ori nu le-am ţinut minte. Ar însemna să trişez şi să trag cu ochiul pe myspace, cine vrea să ştie playlistul să dea pe la concertele lor. Mizez că voi fi şi eu prin preajmă.

Deşi consider că surpriza frumoasă a serii a fost Persoana, The Amsterdams mi-au depăşit cu mult aşteptările – îmi intrase mie cumva în cap că sunt o trupă faină. Vrând să-i văd pe ei am aflat de concertul ăsta din Fabrica. Îmi vine să încep cu “Thank you, I had a lovely time”. Şi într-adevăr m-am distrat, am băut vin numai în pauzele dintre piese, altfel aş fi vărsat paharul pe mine – aşaaa de antrenantă e muzica lor. Proiecţii foarte faine, indivizii sunt chiar simpatici, coloraţi, fiecare cu freza şi legea lui. O sursă bună de amuzament a fost să-i urmărim cum îşi schimbă rolurile între ei: mă aşteptam să-i văd pe tipii de la voce făcând schimb de microfoane, dar nu să-i văd trecând la tobe şi alte giumbuşlucuri. Par inepuizabili tocmai pentru că îţi dau impresia că au mereu un as în mânecă, cântă pe rând ba la una, ba la alta astfel că instrumentele sună neobosit(e). Se sincronizează atât de bine, au un număr bine pregătit, serios, mi s-au părut aproape extraordinari. Îmi plac foarte mult ritmurile lor, le schimbă şi le alternează, parcă nu repetă nimic, au un sound foarte insolit, imposibil să nu te prindă. S-au întors pentru bis, hai un cântec, hai două, încă unul, s-a urcat şi Oigăn pe scenă, acum chiar că o ţin până mâine. Ceea ce poate că au făcut, nu vom şti niciodată, noi am plecat la două. Au mai fost prin public şi alţi băeţi de la Kumm, apoi l-am mai zărit pe Mani Gutău, greu să-l ratezi, înalt cum îl ştim şi în tricou roşu, n-au lipsit nici Paparudele Şuie, ce mai, e bine să îi vezi cum trag unii la alţii. Însuşi babylonoise a ţopăit până la ultimele acorduri psihedelice (am plecat mişeleşte fără să spun, îmi cer iertare pe această cale), sperăm că va scrie o cronică în contrapunct.

În concluzie, bine că a început iar şcoala ca să mai merg şi eu pe la concerte. Urmează Grimus în B52, în 22 ale lunii. Spectacular, spectacular.

Kutiman mixeaza, altii canta si danseaza

Dupa ce m-o impresionat prin albumul omonim, concertul difuzat de KCRW, Kutiman revine cuuuuuuuuuuuuuuuuuu

Kutiman = GENIU, mama si tatal si dumnezeul samplingului si afrofunkului. Cel mai tare colaj sonor!

Myspace

Ginger Baker in Lagos

Imi amintesc cand Ginger Baker povestea de prima intalnire cu Fela Kuti, cand au stat de vorba cam 10 minute, dupa care Fela ii intreba pe cei din jur ce vroia sa spuna pentru ca nu intelesese nimic – Ginger Baker vorbind foarte repede si cu accent londonez. S-au inteles de minune in muzica, reusind sa scoata si acest album fabulos.

Mongolian Dream Horse

Babylon Noise – Mongolian Dream Horse