Rock Werchter ziua 3

Prin 2004 apareau la emisiunea lui Gonzo de pe MTV2 niste baieti din New York care cantau un gen de indie rock bazat foarte mult pe sintetizatoare. Oamenii erau atat de underground, de necunoscuti incat muzica lor nu iesise dintre cei patru pereti ai camerei proprii sau de pe hdd-ul iMac-ului pe care a fost mixata, decat poate pe internet. Promovati excesiv prin single-ul A honest mistake, The Bravery a inceput sa concerteze mult in Anglia si sa devina destul de populari in urmatoarele luni prin Europa, asociati deseori cu nume ca The Killers sau Razolight, fiind totusi mai apropiati de garage-rock si de miscarile post-punk din State decat de scena brit-indie britanica. Concertul de la amiaza din ziua a3a de Rock Werchter putea fi privit tot ca o introducere pentru trupele de indie de la scena principala, insa a depasit cu mult asteptarile si a entuziasmat cele cateva mii de oameni de la Pyramid. The Bravery a oferit un spectacol alert, fara variatii prea mari de tempo dar cu multe lucruri frumoase vis-a-vis de modul neobisnuit in care privesc chitarile in conjunctie cu sintetizatorul si percutia.

De la surpriza The Bravery am fugit la o alta surpriza, Razolight, despre care pot spune acum de la distanta ca a avut cea mai puternica prezenta dintre trupele de indie sau chiar de rock. M-au impresionat medley-ul continuu, formatia ce putea practic sa mixeze cantece dupa cantece asemenei unui dj foarte priceput si sincronizarea perfecta intre membrii trupei. La fel ca Muse, Razorlight au inceput sa-mi placa foarte mult dupa ce i-am auzit live.

Blonde Readhead a fost ca un film de lynch: profund, socant, disonant, hipnotic. Vocea neobisnuita a lui Kazu, fragila si emotionanta, chitarile si spaima continua de uzual, esuarea in spatii muzicale nepamantesti, noaptea atomica, mutatia zgomotului in muzica, muzica, muzica rotilor de vagoane si a fosnetului ziarelor, orasul anesteziat, orasul cazan sub presiune.

Blonde Readhead, frumoasa Kazu si gemenii Simone si Amedeo, a fost varianta indie pentru live-ul oferit vineri de Air.
Din curiozitate am prins ceva si din show-ul lui Amy Winehouse. O voce OK dar multe lucruri lipsa si muzicieni foarte buni spate. Puteai practic sa o scoti de pe scena sa-i lasi pe oamenii in negru sa-si faca treaba. Numai bine sa te poti aseza mai in fata pentru “interludiul” indie cu Snow Patrol si The Killers.
Niciuna din cele doua trupe nu a impresionat prin ultimul album, dar debutul si o promovare sustinuta de turnee prin toata lumea i-au adus in prima linie la Werchter. Diferenta intre ei si Razorlight a fost o lipsa de entuziasm, de explozie, pe care cei din urma au oferit-o din plin, au fost intr-adevar LIVE. The Killers a repetat show-ul de la Glastonbury cu o saptamana in urma, cu bis sustinut pe All The Things I’ve Done si sustinere excelenta din partea publicului belgian. Baiatul ala inalt de bass face treaba buna. Snow Patrol e o formatie excelenta live mai ales in cluburi. Cu 40000 de oameni in fata nu le tremura mana pe rif-uri dar nici nu exceleaza.

La Peter Gabriel erau oameni veniti special pentru acest concert. Peter a respectat tiparul live-urilor mai vechi pe care le stiam de pe dvd dar a avut acceasi prospetime ca acum 20 de ani. Poate secretul e sa aduci oameni tineri pe langa tine, sa te reinventezi. Peter Gabriel n-a avut un album nou de promovat insa piesele vechi au sunat la fel ca prima data. Tony Levin si David Rhodes alaturi de Peter reprezinta coloana vertebrala a fiecarui spectacol de cativa ani buni.

• Intruder (Peter Gabriel 3)
• The Rythm Of The Heat (Peter Gabriel 4)
• On The Air (Peter Gabriel 2)
• Blood of Eden (Us)
• No Self control (Peter Gabriel 3)
• Big Time (So)
• Family Snapshot (Peter Gabriel 3)
• Solsbury Hill (Peter Gabriel 1)
• Sledgehammer (So)
• Signal To Noise (Up)
  Bis:
• In Your Eyes (So)
• Biko (Peter Gabriel 3)

M-am bucurat sa aud Blood of Eden sau In Your Eyes, am dansat si alergat copilareste la Solsbury Hill, am cantat cu Peter la Sledgehammer, apoi am cantat doar noi, cei din public refrenul de la Biko pana cand soarele s-a ascuns de tot in noapte.

N-aveam cum sa ratez The Good, The Bad and the Queen cu un Damon Albarn (Gorillaz, Blur) in forma maxima si cu o combinatie TNT la celelalte instrumente: Simon Tong (ex-Verve) la chitara, Paul Simonon la bass (ex-The Clash) si Tony Allen (a cantat cu Fela Kuti care a si produs albumul TGTBTQ) la baterie. Intr-un decor de bar londonez interbelic (pentru ca si acest proiect al lui Albarn e dedicat tematic Londrei), am remarcat intoarcerea la sunetul brit-pop a lui Albarn dar si partile interesante la pian/orga, chitara discreta a lui Tong, melancolia si sentimentul de muzica de film sau de vodevil creata de o trupa de concept.

Am mai prins apoi cateva minute din Keane, nu suficient incat sa-mi fac o parere dar atmosfera parea sa fie destul de fierbinte acolo, poate si datorita fanelor .

Printre deziluziile de la Rock Werchter se numara si Chemical Brothers cu un show multimedia si foarte putina muzica. Sunt practic doi oameni care stau dupa niste pupitre cu butoane. O diferenta enorma intre ei si cei de la Faithless care au cantat duminica. Am plecat de-acolo si am incheiat ziua dansand pe LCD Soundsystem. Incep sa fiu din ce in ce mai atras de genul asta de party funk-punk-electro initiat acum cativa ani de Death From Above 1979.

postat de: baby lo noise

Rock Werchter ziua 2

Ziua a doua a inceput cu o ploaie belgiana, rece si plina de angoase. Am plecat pana in Leuven si in timpul asta am pierdut concertele Kaiser Chiefs si Kings of Leon. Am aflat mai apoi ca Mr Vedder de la Pearl Jam a avut o aparitie surprizatoare in concertul celor de la Kings of Leon. Am cautat mai tarziu inregistrarea si ….guess what…nu suna rau deloc!

La cortul Pyramid a doua zi se intamplau lucruri incredibile cu trupe indie din zona (Oi Va Voi, Lilly Alen, Joan As Police Woman) si lumea se adapostea de ploaie, dar am preferat sa indur orice pentru Bloc Party, trupa pe care o ascult inca de la primul single lansat pe MTV2.

Setlist
Song For Clay
Positive Tension
Hunting For Witches
Waiting For The 7.18
Banquet
I Still Remember
This Modern Love
The Prayer
Uniform
So Here We Are
Like Eating Glass
She’s Hearing Voices
Helicopter

Pana la So Here We Are, a plouat non-stop insa trupa britanica parea obisnuita cu tipul asta de vreme. Abia venisera de la Glastonbury unde nu doar muzica ci si inundatiile au facut ca oamenii sa uite de camping si de corturi. Concertul a fost (aproape) perfect, solistul, chitarile si mai ales drummerul au mers ceas. Nu stiu sa fi vazut in ultimul timp la trupele relativ noi pe cineva atat de talentat la tobe si mai ales un asemenea stil ce aduce mai mult a drum machine. La voce, Kele Okereke a mizat mai mult pe impact direct si a renuntat la floricele si la artificii vocale surprinzatoare, cautand sa trezeasca publicul si sa anime masele. Totusi So Here We Are a fost interpretata cu foarte mici variatiuni fata de album, cu interludii lungi si efecte care au lasat timp soarelui sa iasa din nori exact la refren, moment care a starnitin public o explozie onomatopeica si mii de palme ridicate spre cer.

A fost o incheiere in forta cu patru piese grele(So Here We Are,Like Eating Glass, She’s Hearing Voices, Helicopter) aruncate spre marea de suflete incalzite si de muzica si de soare. Cateva minute mai tarziu, Josh Homme de la Queens Of The Stone Age avea sa spuna: “What more do you need, you got fuckin rock’n roll, the sunshine, the beautiful weather…and aint no sex!”.

Nu imi amintesc mare lucru din concertul QOTSA decat ca A FOST UNUL DINTRE CELE MAI TARI CONCERTE ALE UNEIA DINTRE CELE MAI TRUPE… EVEEEEEEEEEEEEEEEER. …si ca basistul nou rupe si ca n-au cantat Regular John…dumb assholes
Queens Of The Stone Age – Feel Good Hit Of The Summer (live @ Rock Werchter 2007)

Fuck Yeah! Riffuri de chitari incinse, jocul, constructivism, distrugere, robot, alcool si met…si totusi nimic. Video pe youtube de la KLOGEBURT si 0rganix

…everybody knows you dance like you fuck

La Arctic Monkeys am stat in primele randuri si am facut crowd diving dar concertul a fost slabut si maimutele sunt una dintre cele mai supra-estimate trupe de sucksess. M-am dus pe fuga la Satellite Party unde show-ul a fost de nota 10 ca la orice trupa din US dar muzica sub asteptari. Ascultasem un demo si o inregistrare de la un tribut James Morrison si pareau destul de buni.

“You all know Josh Homme? Big tall blonde guy, singing with Queens? If he ever offers you a pill, don’t take it. Or, trust me, just take half.”Se pare ca Pearl Jam a ajuns la o anumita maturitate, dupa cum ati citit si mai sus. La fel ca Josh Homme, Eddie Vedder a facut misto de Amy Winehouse si a starnit rumoare cu glumele legate de razboiul din Irak si de situatia politica din America.

Setlist :

Go, Animal, Brain Of J., World Wide Suicide, Once, Dissident, Do The Evolution, God’s Dice, Corduroy, Elderly Woman Behind The Counter In A Small Town, Why Go, Given To Fly, Even Flow, Life Wasted, Porch

1st Encore: No More, Smile, Better Man/(Save it for Later), Alive

2nd Encore: Baba O’Riley (w/Josh Homme)

PJ au inceput greu. Primele trei piese s-au auzit destul de aiurea iar Vedder a resimtit din plin efectul pastilei de la Homme, fiind pierdut pe scena. Moment de virtuozitate al la chitara solo pentru Mike McCready si jam de exceptie atunci cand basistul si celalalt chitarist au schimbat intre ei instrumentele. Emotie si public cantand la noul cantec al lui Vedder: No More (War) si surpriza totala la aparitia lui Josh Homme la coverul dupa The Who – Baba O’Riley care a inlocuit Keep on Rockin In a Free World ca piesa de final.

postat de: baby lo noise

Rock Werchter ziua 1

Mi-a luat o ora si ceva sa intru in prima zi la concerte pentru ca se verificau biletele si in acelasi timp se puneau bratari. Din cauza acestui lucru am auzit concertul Billy Talent de la intrare. Au o energie speciala si imi pare rau ca n-am fost acolo in primele randuri.

Am prins o buna parte din concertul Air Traffic, noi nouti pe scena indie, baietii din linia a doua care probabil or sa ramana multa vreme pe-acolo daca nu vor renunta la stilul asta, mimetic.

In mod normal urma concertul lui Rufus dar a aparut o schimbare in program si i-am vazut pe cei de la Air, una dintre cele mai placut surprize de la festival. A fost echilibrul perfect intre piese vechi si noi, intre muzica electronica si lo-fi-ul chitarii. Desi o e o muzica ce se bazeaza in mare parte pe sunete produse electronic…sintetizatoare, efecte, samplere, Air nu fac deloc o muzica robotizata iar sunetul de la Werchter i-a ajutat foarte mult. Au reusit de mult ori sa treaca de la tempouri calme la vibratii puternice si sa varieze mult catre sunete ce tin mai degraba de rock.

Setlist:

• Radian
• Venus
• Napalm Love
• Cherry Blossom Love
• Run
• Remember
• People In The City
• Mer Du Japon
• Talisman
• Don’t Be Light
• Kelly Watch The Stars
• Sexy Boy
• La Femme d’Argent

La Air am luat contact cu publicul de la Werchter care mi se pare cel mai spontan si mai educat de la toate festivalurile rock. Acolo publicul comunica excelent cu artistul si parca niciodata cel de pe scena nu trebuie sa faca vreun efort pentru a antrena o energie speciala in concertul sau. Cu exceptia trupelor americane care fac asta tot timpul datorita culturii show-biz-ului de acolo care ii obliga la asa ceva. Air au fost la Rock Werchter pentru a promova un album excelent, Pocket Symphony, si au avut o prestatie pe masura.

Proaspat iesit de sub cortul Pyramid si cu mintele imprastiate de cei la Air in tot cosmosul si galaxiile am iesit sa iau o gura de aer si sa ma duc sa-l vad pe idolul adolescentei mele, Madalin aka Marilyn Manson. Madalin mi s-a parut la fel de dual ca si la inceputul carierei sale cand urina pe icoane si pe statuia consumerismului ca apoi sa sparga juma de avere pe haine. A fost una dintre cele mai jalnice aparitii live de la Rock Werchter, Manson asemeni unui Elvis goth, lipsit de substanta, invelit in aur, dar gol, foarte, foarte gol. Cred ca si el simte lucrul asta pentru ca teatrul sau deja pierde din spontaneitate devenind ceva mecanic, fortat. Aceleasi gesturi peste tot care dezgolesc un muzician pierdut. Acelasi teatru ieftin care masacreaza muzica. Trist…Manson a ramas doar pe monitoare cam vreo doua piese dar a compensat extazul general din primele randuri printr-o masturbare live finalizata pe o orgiastica dezlantuire de efecte de lumini, fum si ejaculare de confeti pe care probabil o face ca postludiu pentru fiecare show.

Probabil organizatorii si-au propus ca pentru prima zi sa mizeze pe aparitii puternice pentru ca si Bjork a avut un spectacol foarte bine organizat, cu o mizanscena speciala, ce aducea a opereta. La fel ca Air, Bjork a fost mind-blowing de la un capat la celalalt.

Setlist:

• Earth Intruders
• Immature
• Hunter
• Unison
• All Is Full Of Love
• The Pleasure Is All Mine
• Bachelorette
• Army Of Me
• Innocence
• I Miss You
• Vokuro
• Wanderlust
• Hyperballad
• Pluto
• Oceania
• Declare Independence

A inceput in forta cu Earth Intruders, single-ul ales sa promoveze noul album si a terminat la fel cu Declare Independence, piesa la care se va face noul videoclip printr-un concurs anuntat pe site-ul artistei. Bjork a intrat pe scena purtand o masca cu design baroc(plus influente asiatice) si o rochie aurie, mai mult un costum pentru o nava spatiala extraterestra. La fel de inedita a fost prezenta orchestrei de suflatori care fac parte din conceptul albumului Volta si care au intretinut acest concept si peste piesele mai vechi. Pe scena mai erau clavecinul, vechiul clavecin si ReacTable o jucarie in toata regula – o masa senzitiva cu diferite tipuri de magneti care produc sunete in functie de dispunerea lor pe masa, de culorile si distantele dintre ei.
Bjork a fost extrem de mobila pe toata scena dar ceea ce te impresioneaza cel mai mult (uneori pana la lacrimi) e vocea, dincolo de lasere si scenografie.

Dupa Bjork au urmat Muse. Nu mi-au placut niciodata foarte mult, eram cam rupt in gura si am zis pas. Am stat la primele doua piese si am ramas atat de impresionat de ce pot sa faca oamenii astia LIVE, cat de puternic e tot spectacolul si cat de bine se inteleg pe scena incat pana am iesit de la festival, Muse incheiasera un concert fabulos. Abia astept sa-i vad in octombrie la Bucuresti desi experientele anterioare mi-au confirmat ca atmosfera si publicul de la Werchter, toata energia dezlantuita de o suta de mii de oameni, sunt incomparabile

postat de: baby lo noise

Summer Tour 2007 – Ep2: ROoooOck Werchter

Prima intalnire cu Rock Werchter o ai din avion. Atunci iti dai seama ca toate locurile la campingul A, unde vroiai sa-ti pui cortul si unde e cea mai faina lume si cele mai tari conditii, s-au epuizat. Se pare ca majoritatea avioanelor ce aterizeaza in Brussels, trec pe deasupra scenei. Ma intreb cat or fi platit pasagerii din avionul care a zburat pe deasupra focului de artificii de la final sau bombelor de la Metallica.

Ca sa ajungi la Werchter din aeroportul Brussel e relativ usor. Te tii dupa sutele de backpackers, pe tren pana la Leuven, pe autobuz pana la Werchter si 10-20 de minute pe jos pana la camping. Apoi observi ca sunt de fapt doua scene, despartite de un rand de plopi. Scena principala e in aer liber, are mult mai multi decibeli si poti auzi ce se canta si cand esti pe langa Pyramid Stage, un cort imens in care incap peste 5000 de oameni si care e Scena a doua. Niciodata foarte mult nu inseamna foarte bine …sau suficient. Sunetul de la Pyramid a fost mult mai bun decat la Main Stage.

Mi-au luat cam…hmm…2 luni sa-mi revin dupa euforia concertelor de-acolo. In unele momente am fost intr-un fel de blocaj emotional care iti reduce comportamentul la cel al unui copil care descopera toate jucariile din lume intr-o singura zi. A fost o trecere brusca de la Artmania la Werchter si am resimtit din plin socul.

N-am reusit sa ajung la toate concertele si regret ca n-am vazut multi din artistii si formatiile de-acolo: Lily Allen, Oi Va Voi, Rufus Wainwright, Beastie Boys, Arno, Frank Black, Klaxons, The Australian Pink Floyd, Maximo Park, Kings of Leon, Kaiser Chiefs.

Dar iata in schimb ce-am vazut:

Full Festival Line-up:

Day 1:

Main Stage: Billy Talent, Zornik, My Chemical Romance, Marilyn Manson, Björk, Muse

Pyramid Marquee: Milow, Air Traffic, Air, Rufus Wainwright, Beastie Boys, Dr. Lektroluv

Day 2:

Main Stage: The Van Jets, Enter Shikari, Kings of Leon, Kaiser Chiefs, Bloc Party, Queens of the Stone Age, Arctic Monkeys, Pearl Jam

Pyramid Marquee: Jason Mraz, Oi Va Voi, Joan As Policewoman, Sioen, Lily Allen, Admiral Freebee, Satellite Party, Gabriel Rios

Day 3:

Main Stage: Heideroosjes, Razorlight, Amy Winehouse, Snow Patrol, The Killers, Peter Gabriel, Keane, The Chemical Brothers

Pyramid Marquee: The Bravery, The Hold Steady, Blonde Redhead, Klaxons, Goose, Arno, The Good, the Bad and the Queen, LCD Soundsystem

Day 4:

Main Stage: !!!, Mastodon, The Kooks, Interpol, Incubus, Metallica, Faithless

Pyramid Marquee: Stijn, Cold War Kids, Maxïmo Park, John Legend, Frank Black, Damien Rice, The Australian Pink Floyd Show, Tori Amos

postat de: baby lo noise

Cover me but worth all the effort (I)

Adica post despre coveruri care imi plac sau nu, dar care mi-o ramas in minte

Simple Man

Original: Lynyrd Skynyrd
Cover: Deftones

Oricat de mult imi place originalul, Deftones o facut o treaba foarte buna aici si o scos un cover ex-ce-lent care apare pe albumul lor B-Sides (pe care mai is si alte coveruri, ca de exemplu cel dupa No Ordinary Love cantata in original de Sade – varianta Deftones imi transmite mai multe decat originalul)

In the Flesh

Original: Pink Floyd
Cover: Psychotic Waltz

Desi cred ca e imposibil sa faci cover calumea dupa PF (decat daca esti Anathema si canti Comfortably Numb superb), Psychotic Waltz se descurca bine la capitolul asta. Varianta mai energica si mai metalica a piesei In the Flesh, care suna incredibil de bine si in cazul al 2lea

The Boho Dance

Original: Joni Mitchell
Cover: Björk

Cover pentru un tribute to Joni Mitchell. Nu stiu cum suna restul pieselor de pe respectivul album, dar daca is macar pe jumatate la fel de misto ca si coverul Björk, Joni se poate simti foarte norocoasa

Some Velvet Morning

Original: Nancy Sinatra & Lee Hazlewood
Cover: My Dying Bride; Slowdive

Piesa asta cred ca e una din piesele cu cele mai multe coveruri. Eu le stiu bine pe cele mai sus amintite si ambele imi plac mai mult decat originalul. Vocea lui Aaron merge perfect cu piesa pe coverul MDB, iar cei de la Slowdive ii dau pise, prin stilul lor shoegaze o atmosfera foarte misto.

How Soon Is Now

Original: The Smiths
Cover : Tatu

Why on Earth would you do that? Nu stiu cine le-o indemnat pe cele 2 copile sa faca cover dupa piesa asta superba si cum o crezut ca o sa egaleze vocea lui Morrisey. Trist e ca sunt multi carora le place fara sa stie originalul superb din spatele copiei.

Epitaph

Original: King Crimson
Cover: In The Woods…

Foarte buna interpretarea celor de la In The Woods…, dar pentru mine Epitaph inseamna KC, si invers, mai ales ca e piesa care m-o facut sa ascult si sa indragesc foarte tare King Crimson. Oricum, cui ii place originalul trebuie sa incerce si coverul.

I Want You

Original: Marvin Gaye
Cover: Massive Attack feat. Madonna

Votez categoric pentru varianata Massive si Madonna. Varaianta originala mi se pare lalaita si spalacita, pe cand ‘upgrade-ul’ facut de Massive expira si insipra erotism (se poate observa si in clip, caracterisitc Madonnei)

Love My Way

Original: The Psychedelic Furs
Cover: Grant Lee Phillips

M-am indragostit de cover. Poate daca auzeam intai originalul aveam alta parere, dar asa – sunt pro cover all the way. Grant Lee Phillips face o treaba excelenta pe albumul lui de coveruri Nighteeneighties. Ah, GLP este the Stars Hollow troubadour (adica nenea care canta pe strazi in Gilmore Girls)

Spaceman

Original: Babylon Zoo
Cover: The Kovenant

O noua perspectiva a hitului pe care am dansat la nenumarate chefuri. Imi plac ambele variante la fel de mult, dar pe The Kovenant nu stiu daca as dansa )

Teardrop

Original: Massive Attack
Cover: José González

Foarte misto varianta om+chitara in stil propriu José González, dar Massive Attack sunt Massive Attack. Nuff said

Bonusul muzical al postului: Simple Man de la Deftones, pentru ca suna prea bine

Acel (I) subliniaza faptul ca e foarte posibil sa mai urmeze posturi pe aceeasi tema cu chestii uitate sau ulterior descoperite. Nu am amintit de Nouvell Vague pentru ca le-am dedicat un intreg post

P.S. Nu imi plac posturile fara poze, asa ca va tratez cu o poza cu Björk (ma rog, fan art), covered in flames, pentru ca m-o inspirat pt titlul postului (versuri din piesa Cover Me)

postat de: cherrypick